Pentru generaţiile recente, Karl Marx a însemnat mai cu seamă un bust, un fotoportret, o efigie. Faptul că acest bărbos sprîncenat şi cu ochii vii ar fi avut şi el o viaţă de om părea neverosomil. Britanicul Francis Wheen a avut anul acesta un bun început de vară - judecat după atenţia ce s-a dat, peste ocean, cărţii sale*. Marxiştii cu vocaţie ar putea fi deranjaţi de stilul demistificator al lui Wheen, de ironia muşcătoare şi de tonul atît de degajat încît, printre conexiunile istorice impecabile, se disting detalii care, sub ochii unui ortodox , pot părea triviale de-a dreptul. Copil al lui Hirschel (creştinat Heinrich, avocat relativ prosper, bine mobilat intelectualiceşte) şi al Henriettei Marx (femeie de o fermecătoare modestie intelectuală, după Wheen), Karl (născut în mai 1818, la numărul 664 al străzii Brückergasse din Trier) a fost orice, mai puţin un băieţel cuminte sau, apoi, un tînăr liniştit. Mic, era tiranic: surorile sale erau obligate să alerge prin faţa lui precum iepele şi să mănînce turtele pe care el le făcea din făină şi noroi; drept recompensă, el le spunea poveşti - şi se pare că se pricepea al naibii de bine la lucrul ăsta (!). Ca student (la 17 ani, la Universitatea din Bonn), Karl era un petrecăreţ de pomină, dedulcit la bere ieftină, glume deocheate şi tutun cît cuprinde. La 18 ani, a fost scutit de serviciu militar datorită unei presupuse sănătăţi fragile (a fost o minciună - dovadă scrisorile primite de la tatăl său, care-l sfătuia de ce fente să uzeze); dar chiar în vremea în care alerga după scutiri medicale, fişa şcolară a tînărului Marx înscria la loc de cinste o zi de detenţie pentru tulburarea liniştii publice prin beţie zgomotoasă la miez de noapte. N-am primit nimic de la familia mea, va spune Marx mai tîrziu, cu excepţia dragostei mamei mele. Chiar că-s înduioşătoare scrisorile mamei către fiu: Henriette îl implora să-şi