După Tratatul de la Varşovia, dar pe ruinele lui şi fiind posibilă doar în condiţiile dispariţiei acestuia, Declaraţia de la Varşovia: ce minunat aranjament pentru tehnicienii politicii-spectacol şi pentru amatorii de simbolisme grandilocvente! O Declaraţie solemnă, despre universalitatea democraţiei, adoptată de 106 state chiar în oraşul al cărui nume fusese inclus în denumirea oficială a pactului militar comunist dirijat de sovietici, pact militar de groaza căruia vreme de aproape cinci decenii Occidentul democratic trăise în stare de alertă continuă: un moment sărbătoresc şi deopotrivă triumfal, desigur. Dar sărbătoarea a fost stricată şi spectacolul tulburat, chiar dacă Declaraţia a fost adoptată. Fiindcă la Varşovia au fost reprezentate 107 state, iar unul dintre ele a refuzat să semneze. Să semneze şi să se asocieze. Ţara care a riscat astfel să apară drept ostilă democraţiei ori măcar neconvinsă de universalismul democraţiei fiind însă Franţa, reacţiile au fost mai degrabă de perplexitate reţinută, iar explicaţiile au mers, nu e totuşi o cale greu accesibilă, în direcţia micii vulgarităţi de serviciu, asezonată, e o reţetă bună, cu un strop de ironie. S-a spus astfel, de exemplu, cum că refuzul Franţei ar proveni din "tradiţionala" concurenţă cu Statele Unite şi ar trăda, într-un mod ridicol şi infantil, nemulţumirea Franţei de a nu fi fost invitată să facă parte din grupul ţărilor organizatoare. Grup în a cărui componenţă nu s-a aflat de altfel, dar probabil din pură întîmplare, nici un stat din Uniunea Europeană (în afară de Polonia, ţara gazdă, din acest grup au mai făcut parte Statele Unite, Republica Cehă, Coreea de Sud, India, Chile şi Mali). Vexat, un diplomat polonez ar fi declarat, desigur "sub acoperirea anonimatului", că este naivitatea unei ţări care se crede în continuare o mare putere. Sigur că ar merita discutat dacă o conferinţă despre