Deschiderea spre Europa şi europenism este o dezbatere cu îndelungat stagiu în conştiinţa publică românească. Primii care au avut curajul de a reorienta direcţia în ţările române spre Europa şi alcătuirile ei au fost, negreşit, paşoptiştii care, cuceriţi de ceea ce au văzut în apusul Europei, au propus, la noi, modelul occidental. Modelul propus presupunea o revoluţie de la vestimentaţie, la moravuri, instituţii, economie pînă la organizare legislativă. Constituţia lor de la 13 iunie 1848 în Muntenia şi Dorinţele partidei moldovene redactată de M. Kogălniceanu sînt, negreşit, primele acte politice fundamentale care preconizau schimbarea structurilor româneşti. Şi să nu se uite că după Tratatul de pace de la 1829, de la Adrianopole, s-a ridicat monopolul Turciei asupra comerţului nostru, ţările române intrînd activ în relaţii comerciale cu Europa de apus. Oricît au fost paşoptiştii de blamaţi în epocă pentru gestul lor decisiv, e o realitate faptul că revoluţia de la 1848, Unirea celor două ţări româneşti la 1859 şi, mai tîrziu, chiar actul independenţei de stat de la 1877 este rezultatul militantismului lor. Aş adăuga la aceasta şi crearea fundamentelor României moderne în lunga guvernare liberală din 1876-1888, în frunte cu Ion C. Brătianu, fostul paşoptist, acum devenit un pragmatic şi lucid om de stat. Acestei îndelungi perioade de aproape o jumătate de veac i se datorează aducerea modelului european în organismul politic şi economic românesc. De aceea, între războaie, cînd procesul europenismului a fost din nou redeschis, paşoptiştii au fost condamnaţi cu o furie nepotolită, mergîndu-se pînă acolo încît li se nega românismul şi românitatea. În 1923, Nichifor Crainic, în eseul Politică şi ortodoxie, publicat, fireşte, în Gîndirea, scria: "Generoşii patruzecioptişti aduceau din Apus vedenia unei Românii europenizate. Ei simţeau patriotic, dar nu cugetau româ