În România comunistă, tema elitelor a apărut ca o experienţă de viaţă înainte de a apuca să fie un subiect de reflexie, de cercetare şi dezbatere academică. Elitele au fost, la noi, materia unui război. Întrebarea sub care am trăit după 1945 nu era "Ce sînt elitele şi care e rolul lor în viaţa socială?", ci "Cum se pot lichida elitele, cum se poate curăţa lumea de prezenţa lor nefastă?". Nu se căuta un concept, ci o strategie. Nimeni nu pierdea timpul cu definiţii şi e curios că, deşi o definiţie riguroasă lipsea, toată lumea ştia foarte bine despre ce este vorba... După 1989, Europa răsăriteană a devenit prea repede pentru Europa de Vest un obiect de studiu. Construcţia teoretică a survenit înaintea unei temeinice absorbţii a faptelor. Am fost sistematizaţi înainte de a fi auziţi, înainte de a fi ascultaţi pînă la capăt. Nu vreau să spun că nu există un inventar cuprizător al "realităţilor" est-europene şi nu vreau nici să adopt şi să amplific postura victimei neînţelese. Chiar cînd avem aerul că spunem acelaşi lucru, ne gîndim adesea la realităţi diferite. Dar de multe ori nu putem nici măcar să spunem acelaşi lucru. Între cele două lumi s-a adunat o complicată colecţie de disimetrii care împiedică reunificarea cel puţin în egală măsură cu disfuncţiile economice. Dau, în treacăt, cîteva exemple. După 1989 două ţinte stăteau dinaintea fostelor ţări comuniste cu titlu de urgenţă: întemeierea unui sistem politic pluripartit şi trecerea la economia de piaţă. Democraţie şi capitalism. Teoretic, aspiraţiile noastre erau lipsite de orice echivoc. Nu trebuia decît să trecem la treabă, sub privirea expertă şi cu ajutorul generos al Vestului. Numai că Vestul nu mai era în punctul în care eram obişnuiţi să-l căutăm. O asemenea descoperire nu putea să nu aibă, pentru noi, importante consecinţe tactice şi strategice. Preşedintele de-atunci al Germaniei, domnul Richard vo