N-am fost, pînă acum, cititoare de biografii celebre. Mai bine-zis, de vieţi romanţate. Căci există un soi de biografii care se încadrează mai evident în această categorie. Ca şi cum ar întruni un punctaj imaginar, nu foarte strict, nu întotdeauna acelaşi. Biografia lui George Enescu cu titlul, Pasiunea cea mare, şi subtitlul Romanul tinereţii lui George Enescu, poate fi considerată drept membră a sus-menţionatei categorii. Încă de la primul capitol al volumului semnat de Silviu Dumitrescu, şi apărut la Editura Excelsior, punctajul menţionat începe să fie bifat: cartea debutează cu un portret romantic al muzicianului - "un tînăr înalt,bine legat şi nespus de chipeş", "zvelt, cu umerii largi şi faţa juvenilă ce degaja prospeţime şi vigoare". Tînărul Enescu întruneşte trăsături pe care tu, spectator umil al marilor destine, te-ai aştepta să le aibă. Asemănarea cu adevăratul Enescu nu e relevantă: sînt pur şi simplu atribute ce s-ar putea potrivi ideii de artist "la început de drum", idealist şi entuziast. Portretul moral al Artistului romantic, cu precădere al muzicianului ori poetului, se conturează în continuare: tot din primul capitol, tînărul Enescu e măcinat de îndoială, în adîncul său, între cariera de violonist şi cea de compozitor. Orice artist trebuie să fie tulburat de demonul creaţiei, care să-l împiedice de la o existenţă anostă. O altă etapă indispensabilă sînt căutările: Enescu se întreabă dacă va reuşi "să aşterne pe hîrtie muzica ce clocotea în sufletul lui?... Şi dacă va izbuti, cum va suna ea?" Frămîntările pot fi rezolvate doar cu ajutorul unui maestru: în cazul de faţă, acesta nu este altul decît Brahms. Prezenţa personalităţilor epocii e obligatorie în cazul acestui soi de biografie. Se presupune că cititorii amatori de astfel de lecturi vor cît mai multe celebrităţi narate. Le este satisfăcută, în acest mod, plăcerea evocativă, într-o manieră