Mulţi dintre concetăţenii mei sînt intimidaţi de ideea integrării în Uniunea Europeană. Alţii, dimpotrivă, au un avînt incredibil, sărind peste realităţi sociale şi politice, peste neajunsuri economice şi reflexe mentale greu surmontabile. Aceia din prima categorie au impresia că schimbarea stilului de viaţă ar atrage după sine pierderea identităţii sociale şi culturale, în vreme ce adoptarea standardelor profesionale ale lumii occidentale ar echivala cu renunţarea la aşa-zisa specificitate etno-naţională. Pentru aceia din a doua, activismul ideologic de sorginte comunist-naţionalistă, profesat cîndva fără responsabilitate, îi face să creadă că trecerea de la un sistem de valori la altul presupune doar renunţarea la vechea limbă de lemn şi adoptarea alteia. În cel dintîi caz avem de-a face cu rătăcirea naţionalistă care îşi apără referinţele vetuste inventînd comploturi puse la cale de masoni, evrei, bănci internaţionale sau pur şi simplu de aşa-numiţii "trădători ai intereselor naţionale". În cel de-al doilea, de aparent nevinovate grupuri de presiune, a căror incompetenţă se aşează peste confuziile politice existente. Intenţia de a formula opinii coerente în legătură cu europenitatea României pe de-o parte şi în privinţa apartenenţei la sistemul administrativ supranaţional-federal al U.E., pe de alta, este binevenită. Se cuvine să observăm însă că avem în faţă patru teme fundamentale: 1. istoria culturală comună, conţinînd fenomene convergente şi divergente (presupunînd analize riguroase, responsabile şi oneste intelectual asupra decalajelor între estul şi vestul continentului) ; 2. evoluţia raporturilor româneşti cu civilizaţia europeană (raporturi în interiorul cărora eu disting procesul de modernizare instituţional-statală, precum şi acela privitor la coagularea gîndirii şi acţiunii politice în sensul istoriei contemporane); 3. problema tehnică-pragmatic