"(Re-)intrarea în Europa" a fost, fără îndoială, una din rarele teme în jurul cărora s-a putut organiza fără dificultate un anumit consens în majoritatea societăţilor post-comuniste. Se părea, la începutul anilor '90, că totalitarismul nu fusese decît un soi de exil din care popoarele central- şi est-europene se întorceau la locurilor lor de baştină. În acea vreme, Europa reprezenta în ochii românilor - ca şi pentru polonezi sau unguri, de altfel - mai puţin o piaţă comună cu regulile şi constrîngerile sale, cît un proiect politic şi intelectual. Cei Doisprezece de atunci erau priviţi ca locuitori ai unui vast spaţiu de libertate, democraţie şi prosperitate în care românii erau chemaţi să se instaleze în virtutea unor străvechi titluri istorice de apartenenţă culturală şi istorică, pe nedrept anulate de comunism. Declanşarea formalităţilor de asociere a evidenţiat însă că eventuala integrare a României în Uniunea Europeană nu va fi nici o opţiune de civilizaţie şi nici un gest reparatoriu. Pentru că Europa unită nu este o libertate care poate fi transferată, o democraţie în stare să călătorească, ori o prosperitate la care toată lumea ar fi îndreptăţită. Înainte de orice altceva, Uniunea Europeană este o disciplină. O disciplină a activităţii economice, o disciplină a acţiunii sociale. O disciplină care se exprimă în limbajul extrem de formalizat al dreptului. Integrarea europeană nu poate avea loc în absenţa respectării unor minime criterii de convergenţă economică şi socială. În ultimă instanţă, procesul de integrare europeană aparţine, fundamental, politicii interne şi nu se pretează la iniţiative diplomatice răsunătoare şi la acte spectaculoase de politică externă. Căci integrarea europeană nu se joacă la nivelul imaginilor, ci la cel al structurilor, nu este o problemă de credibilitate politică, ci o chestiune de consubstanţialitate socială şi de compatib