Acum un secol şi jumătate erau foarte la modă "fiziologiile" popoarelor. Nu era chiar o noutate. Zicerile cronicăreşti despre cum e Turcul, Leahul sau Rusul urmau aceeaşi linie de gîndire. Nouă era frenezia de a testa la faţa locului presupusele caracteristici ale etniilor europene, de a le regăsi în fiecare gest sau rostire, detaliu vestimentar sau de comportament, rîvna de a îmbogăţi şi de a rafina inventarele existente. Stereotipuri, credem azi, clişee, prejudecăţi. Ne putem întreba însă dacă, în condiţiile în care multiculturalismul joacă pe toate buzele şi pledoariile înfocate pentru o Europă a diferenţelor au devenit locuri comune, nu sîntem pe punctul de a reactiva glorioasele arhive de "spiritualităţi" etnice şi zonale, de partituri rezervate fiecărei voci cu drept de participare la "concertul naţiunilor". Oricine are o minimă experienţă de călătorie şi, în special, de şedere ceva mai îndelungă în străinătate ştie că peste tot dai de "regulile casei", pe care e bine să le înveţi, să le înţelegi şi, la o adică, să le şi respecţi. Am să povestesc în continuare cîteva întîmplări din două ţări membre ale Uniunii Europene, Austria şi Olanda, cea dintîi intrată mai de curînd în Uniune. Ca lector invitat la Universitatea din Viena sau la cea din Amsterdam a trebuit să am de a face, în ambele oraşe, cu o instituţie binecunoscută rezidentului temporar: Poliţia pentru Străini. A fost un bun prilej ca să-mi dau seama că îl poţi cunoaşte pe Celălalt, nu în ultimul rînd, din felul în care el însuşi se raportează la Ceilalţi. La Viena, ca şi la Amsterdam, aceeaşi îmbulzeală de potenţiali, prezumtivi imigranţi. La Amsterdam, ca şi la Viena, acelaşi "tratament egal" aplicat indivizilor care păşesc pragul Poliţiei pentru Străini, cu notabile diferenţe de nuanţă. Întrebîndu-l pe portar, la Viena, unde e biroul la care fusesem solicitat să mă prezint, mi-a răspuns, spre