Pe la finele lui mai am participat la conferinţa unui distins sociolog francez. L-am ascultat cu mare atenţie, alături de cîteva zeci de timişoreni, majoritatea tineri, interesaţi la ceas torid de seară de subiectul anunţat pe afişe. Identitatea occidentală. Ferm, domnia-sa a enumerat şi descris patru caracteristici care ar distinge spiritul occidental de cel răsăritean, mai exact, de cel rusesc. Nu am să le reiau, pentru că acum nu justeţea ideilor puse în scenă contează. Ele se pot susţine au ba, cu argumente şi contra-argumente, ca în orice joc intelectual. Despre altceva ar fi vorba. Mai exact, despre cum m-a descumpănit reacţia domniei sale la trei întrebări adresate din public. Întrebările erau ale mele. Voiam să ştiu dacă, alături de cele două moduri de a fi ale Europei (unul occidental şi altul răsăritean), nu crede domnia-sa că ar mai putea fi vorba şi de un model intermediar. Apoi, m-ar fi interesat unde s-ar plasa, din acest punct de vedere, România. Poate că întrebarea despre central-europenitate nu se intersecta cu preocupările domniei sale. Poate că era formulată greşit. Nu îmi dau seama. Răspunsul, nu foarte lung, de altfel, ţîşnit prompt, mă informa că România "este unde este" şi că problema identităţii e secundară, dacă nu chiar minoră, că nu ar trebui să ne bîntuie atîta. Nedumerită, am înfiripat o umbră de împotrivire, spunînd că la noi chestiunea în discuţie face parte din discursul intelectual curent. "Nu vi se pare normal?", am întrebat. Replica scurtă, monosilabică - "nu" (continuată, după o scurtă pauză, de observaţia că intelectualul român ar face mai bine să se mobilizeze pentru acţiuni concrete, decît să teoretizeze atîta), mi-a tăiat elanul de tot. M-am făcut mică pe scaun. Cred că am şi roşit, ca o şcolăriţă zeloasă, prinsă - iată - cu lecţia prost făcută. Am continuat să ascult restul discuţiilor despre globalizare, vize, sărbător