Nici nu se încheiase prima jumătate a lui Euro 2000 că şi apăruseră, în presa occidentală, savante consideraţii emise de reputaţi politologi şi sociologi ce abordau campionatul european de fotbal dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, ca radiografie a Europei de astăzi, pe de alta, ca imagine a Europei de mîine. Prezenţa Turciei, României, Sloveniei şi chiar a Iugoslaviei a fost, spre exemplu, socotită un semn premonitoriu al extinderii Uniunii Europene. În altă ordine de idei, manifestările entuziaste ale suporterilor, exhibarea drapelelor naţionale, serbările populare de pe străzile marilor oraşe au arătat că "naţiunea" e încă o realitate redutabilă. Lucrurile au început să se complice şi mai tare atunci cînd s-au confirmat zvonurile privind limitarea circulaţiei jucătorilor la echipele de club europene. Amalgamul jucătorilor (vezi cluburi precum Barcelona sau Chelsea) ar duce, pare-se, la uniformizarea stilurilor de joc. E ca şi cum ai avea peste tot, ca să dau un exemplu dintr-o altă zonă, numai restaurante McDonald's. A fost tăiat astfel, destul de brutal, elanul celor care vedeau în fotbaliştii migratori nişte cetăţeni emblematici ai unei Europe unite şi care, în definitiv, ar fi putut juca în orice echipă naţională, în funcţie pur şi simplu de locul de reşedinţă. Una peste alta însă, exploatarea politică a lui Euro 2000 a culminat, fericită coincidenţă, prin preluarea de către Franţa, practic chiar în ziua finalei, a preşedinţiei Uniunii Europene. Întîlnirea de luni dintre Chirac, Jospin şi Romano Prodi a început, evident, cu schimbarea impresiilor despre meciul din ajun, iar ziariştii prezenţi au avut prilejul să înregistreze una din acele fraze anume concepute ca să devină memorabile, şi anume: "Europa este aceea care a cîştigat!" Am regăsit, apoi, un discurs care se structurase încă de la turneul european final de acum patru ani. Atunci, parcursul