Miine, pe 12 iulie, foarte devreme, inainte de zori, se va implini un an. Cu citeva zile inainte, simbata, ne-am intilnit – familia, citiva prieteni si colegi – pentru parastasul crestinesc. Si ne-am spus unii altora vorbele pe care le repeta – probabil – multi in astfel de triste prilejuri: cum ca e de necrezut ca a trecut deja un an de cind Mircea a plecat dintre noi…
Imi vine sa spun ca e – parca – si mai de necrezut decit alteori. Mai intii – din cauza ca e atit de greu sa te obisnuiesti cu disparitia unui om inca tinar… Imprejurarile au facut ca in ultimii ani, in ultimele luni, din ce in ce mai putini dintre noi sa-l vada, sa-l viziteze. Pentru multi dintre colegii nostri, Mircea, imobilizat in casa, la pat, chiar se transformase intr-o prezenta aparte, stiuta acolo, undeva, la etajul 3 al unui bloc interbelic bucurestean, pe Dionisie Lupu colt cu Piata Lahovary: o prezenta absenta, un om, o minte scaparatoare, de veghe, de-acolo, din solitudinea lui, asupra lumii in care traim – si pe care parca o mai vegheaza si acum… Apoi, cind e vorba despre un scriitor, despre un artist, plecarea nici nu e „de tot“: ramin paginile, cartile, pinzele, obiectele plamadite, creatia. Prozele lui Mircea, pe care le analizam cu fiecare serie de studenti de anul IV sau de la masterat, le-am discutat si in anul universitar care tocmai s-a incheiat. Pentru prima oara dupa ce el a plecat, dar… parca la fel ca si pina acum, in prezenta lui absenta…
Si mai sint – mereu – imaginile, cu viata lor proprie, cu miscarea lor rotitoare, care-ti vin in minte cind vor ele, cind nu te-astepti.
O imagine: Mircea prima oara cind l-am vazut, la intiia mea descindere in Cenaclul „Junimea“, cind eram inca student, in 1979, dupa ce ii aparuse prima carte si Croh ii zimbea complice, minzeste, cu afectiune camaradereasca fata de tinarul subtirel si pletos despre care nu mai auz
