Romanul latent intre solitudine si dialog
Comedia naratiunii, pentru Mircea Nedelciu, este o „divina comedie“ a suprapunerii si intretaierii vocilor, scriiturilor, genurilor si speciilor literare, intr-un discurs narativ extrem de alert. In paginile acestui scriitor, prozatorul si teoreticianul isi dau mina pentru o „actiune textuala“ novatoare, cu consecinte imediate in modul de a scrie si a vorbi despre naratiune. Adept al dialogismului ca element esential al operei, Mircea Nedelciu considera ca „proza literara este un limbaj foarte complex, bazat in general pe posibilitatea de a construi fraze coerente utilizind fragmente din limbaje cit mai diverse (limbaje ale grupurilor sociale, ale profesiilor, ale marginalilor, ale autoritatii, ale epocilor, zilelor si orelor social-istorice)“. Privind retrospectiv, se poate spune ca opera lui Mircea Nedelciu este o varianta autohtona a drumului parcurs de literatura postmodernista de la epuizare la reimplinire (replenishment, in varianta John Barth).
Fundamental diferita de mentalitatea, dominanta epoci la rind, referitoare la genurile si speciile epicului si la raporturile dintre acestea, convingerea prozatorului roman – considerat, inca de la debutul sau editorial din 1979, liderul generatiei ’80 – este ca „regulile de separare a textelor in roman, pe de o parte, si proza scurta, pe de alta parte, sunt conventionale, neesentiale, introduse din necesitati metodologice. Respectarea lor este o concesie si, deci, un roman «foarte roman» este un esec“.
Desi in peisajul literar romanesc al anilor ’80 afirmatia tinarului, pe atunci, prozator putea sa para socanta, „nediferentierea genurilor“ este una dintre ideile impartasite cu entuziasm de prozatorii postmoderni, si asta nu neaparat din spirit polemic fata de tipul de literatura practicat anterior, si cu atit mai putin din dorinta de a fi cu ori
