Una din experienţele muzicale, subtil programate prin anul 1946, a fost execuţia ansamblului operelor pentru orgă de Johann Sebastian Bach la Roma, în cadrul liturghiei catolice. Iniţiatorii acelui proiect, pe cât de original atât de îndrăzneţ în semnificaţiile lui ascunse, ştiau prea bine că acea muzică s-a născut din comuniunea lăuntrică a autorului ei cu confesiunea protestantă. A fost o revelaţie şi o demonstrare inalienabilă a caracterului universal al misticii creştine. Clară, în acelaşi sens, este şi iradierea simbolurilor credinţei exprimate de Bach în operele sacre unde conceptul muzical este strâns legat de cuvânt. După cum se ştie, limbajul lor este de o preciziune meticuloasă.
Montarea scenică a oratoriului "Matthäus Passion" este o probă temerară, arareori desăvârşită. Spectacolul chiar iscusit imaginat ("ochiul care vede" - "urechea care aude"), pe care am avut norocul să-l întâlnesc în drumul meu la Berlin, mi-a amintit de pomenita mai veche împrejurare. Pe de o parte, ambele reprezentări arată cu mijloace diferite şi în scopuri diferenţiate, că secolul XX a rămas, de la primele instanţe ale judecăţii estetice lansate curând după 1900, fidel "Reîntoarcerii la Bach". Misiune cultivată cu mereu alte intenţii. Pe de altă parte, iată, în anul 2000 artistul interpret îşi poate permite să-şi amintească, eliberat de presiunea cu care boicotul modern al romantismului a sancţionat - o bună vreme - chiar şi memoria lui, că readucerea la viaţă a oratoriului "Matthäus Passion" este opera lui Felix Mendelssohn-Bartholdy - în Vinerea Mare - la 11 martie 1829; dar şi că tânărul autor-dirijor a redat lumii muzicale partitura, îngropată timp de un veac, într-o redactare proprie. În seria "Reîntoarcerilor la Bach" aceasta este prima - cu adevărat spectaculoasă.
La Deutsche Oper Berlin mandatul de Generalintendent este încă al lui Götz Friedrich, unul
