Nu contează numele mic, contează doar numele de familie.

Moartea neaşteptată a Preşedintelui Siriei şi rapida urcare pe tron a unuia dintre fiii săi, Bachar, s-a înscris, după toate aparenţele, într-o obişnuită mecanică politică. Nimeni n-a părut mirat şi cu atât mai puţin scandalizat: autorităţile statale din aproape întreaga lume l-au felicitat călduros pe noul om forte al ţării, exprimându-şi admiraţia pentru modul suav în care a avut loc transmiterea puterii, fără tulburări interne ori externe. Preşedintelui Assad i-a urmat alt Assad, într-un respect absolut al logicii succesiunii. Assad a murit, trăiască Assad. De parcă, ferească Dumnezeu, ar fi răposat Regina Angliei şi i-ar fi urmat la tron prinţul moştenitor.

E interesant că această monarhizare a aparentei republici de la Damasc nu mai constituie de multă vreme o curiozitate. În Coreea de Nord, la moartea lui Kim Ir Sen, fiul acestuia, Kim Ir Jong-II, s-a instalat la putere, păstrând intactă dictatura caricatural-criminală a tatălui şi reuşind performanţa ca, după cinci ani de guvernare, să provoace în ţară o foamete de asemenea proporţii, încât peste un milion de oameni mor anual de subnutriţie, la o populaţie de 22 de milioane. În Cuba, unde (în absenţa unui fiu) Fidel Castro şi-a desemnat fratele drept succesor, milioane de oameni au astăzi un singur gând: cum să fugă în Statele Unite. Dacă emigrarea ar fi liberă, cubanezii din Florida ar ajunge, în câteva luni, mai numeroşi decât cei din Cuba. Iar în Irak, primogenitul lui Saddam Hussein, numărul doi al ţării, asistă conştiincios - ca delegat al ilustrului părinte - la toate execuţiile duşmanilor politici, reali sau presupuşi, ai Preşedintelui, pentru a-i certifica acestuia că uciderea a avut cu adevărat loc.

Propensiunea spre dinastie a celei mai nenorocite părţi a omenirii este un fenomen tipic al "socialismului" de lume a tre