Există o filosofie austriacă? Este prima întrebare pe care şi-o pune Peter Kampits atunci când se dedică acestei teme. Răspunsul, după cum ne putem aştepta având asemenea îndoieli, va întârzia destul de mult şi nu va fi în nici un caz unul tranşant, ci tributar nuanţelor. Să vedem oare în această dificultate raţiunea pentru care Kampits renunţă să se implice într-o motivare mai complexă a interesului său? Chiar din punct de vedere grafic, cartea sa se prezintă ca o sumă de medalioane prin care se manifestă câte o predispoziţie - creatoare sau de destin - pentru filosofare. Deloc întâmplătoare această concepţie: căci ce poate fi mai adecvat în spaţiul austriac decât mijlocirea biografică a unor varii probleme teoretice - care pot fi calificate (dintr-un început, sau numai dacă vrem) ca filosofice? Este aceasta modalitatea prin care ne apropiem în general şi de alte domenii (literatură, muzică, pictură, arhitectură, urbanism), într-un mediu atât de convertit la nevroză.

Inevitabil, în acest creuzet al numelor sonore diversitatea exagerează uneori prin consecvenţă. Rămâne destul de discutabil îndemnul adresat unui Marcus Aurelius, unui Cusanus, sau unui Leibniz de a se încolona în şirul înaintaşilor filosofiei austriece. Cu atât mai mult cu cât justificările unor atari categorisiri se remarcă mai ales prin fragilitate: o călătorie, o impresie, o anecdotă. Peter Kampits scrie totuşi prea inteligent pentru a lua foarte în serios asemenea improvizaţii: în loc să insiste cu o demonstraţie scrâşnită, el aruncă numai o sămânţă de meditaţie şi se retrage discret.

Chiar dacă această istorie a filosofiei austriece marchează mai mult cronologia unei stări de spirit (pe care foarte numeroşi alţii au încercat deja, spre alte domenii, să o definească), ideea vertebrală a cărţii - şi anume raportul dintre aparenţă şi realitate - este în orice caz foarte bine găsit