Lecţiile de morală sînt greu şi de administrat, şi de asimilat, dar mai ales de conceput. Poate de aceea Oliver Stone niciodată nu s-a erijat şi nu şi-a arogat vreun rol "pedagogic". Nici în zguduitoarea trilogie a Vietnamului - Plutonul, Născut pe 4 iulie, Cer şi pămînt, nici în investigarea mediului bursier - Wall Street, nici în tatonarea vedetariatului audio - Talk Radio, nici în plonjarea în lumea spectacolului şi a drogurilor - The Doors. Cu atît mai puţin cînd a "redeschis" dosarul J.F.K. determinîndu-i realmente reactivarea în justiţie, furnizînd un surplus de supoziţii prin intermediul psihanalizării lui Nixon. Artist fiind, cineastul ştie că nu calea pedant didactică e de abordat, ci mai degrabă cea mimetică unde există şi riscul ca spirite obtuze să te stigmatizeze exact pentru ceea ce amendezi, dar şi posibilitatea de a izbuti o capodoperă, piesă de referinţă atît în evoluţia cinematografului, cît şi în analiza sociologică a fenomenului incriminat. Este cazul filmului Născuţi asasini, respins de o restrînsă categorie de specialişti în ciuda faptului că performanţa cineastului-moralist era evidentă: luîndu-şi partener pe mai tînărul şi teribilistul Quentin Tarantino, Stone a întreprins un adevărat studiu asupra impactului criminalităţii în şi prin mass-media, folosindu-se chiar de moda psihedelică relansată după decenii de către stilul MTV, justificîndu-şi ascendentul faţă de producţia de serie prin subtila caricatură şi amara ironie.

Mai în glumă mai în serios, unul dintre exegeţii săi susţine că "Istoria e un coşmar din care Oliver Stone încearcă să se trezească." Părere întreţinută şi de cartea autobiografică A Child's Night Dream la care scenaristul-regizor s-a referit mereu, deşi a încredinţat-o tiparului abia în 1997, cînd i s-a putut constata natura joyce-iană, naraţiunea alambicată fiind sincopată şi cu diverse variaţii stilistice. Arg