De 5 ani, ne întîlnim în fiecare marţi la ora 10,30. Sami intră pe uşa biroului de la Seminarul de romanistică a Universităţii din Heidelberg, birou care a fost al lui timp de aproape 20 de ani şi care acum e al meu. Intră şi spune, invariabil, "Salut, ce mai faci?" Apoi îşi descarcă geanta sa veche care abia de se mai ţine, dar de care nu vrea să se despartă, o descarcă de ziare şi reviste. Facem schimb de ziare, de comentarii, de noutăţi, stăm de vorbă cam o oră. La un moment dat, vine şi Domnul Profesor Heitmann, căruia îi semnalăm noutăţile mai importante din ţară şi-i dăm, uneori, fotocopii după textele ce bănuim că l-ar interesa. Domnul Heitmann care ne-a adus pe amîndoi, pe rînd, la lectoratul de română al cunoscutei universităţi.

În acest birou ne-am împrietenit, treptat - şi ne-am împrietenit pentru că, aşa cum bănuiam unul despre altul, cum ne ştiam din scris, aveam multe păreri şi convingeri comune. De cunoscut, ne cunoşteam de prin 1973, cînd el era redactor şef adjunct la "Luceafărul" şi a avut curajul să-mi publice un capitol din cartea mea interzisă despre Eugen Ionescu. Apoi, cîtva timp, am avut, tot de el dată, o rubrică lunară ce a încetat odată cu alungarea sa din conducere. Dar atunci, în anii '70, n-am stat niciodată mai mult de vorbă - ne înţelegeam bine în scurte convorbiri. Mi-era greu să trec peste timiditatea sa care nu aştepta de fapt decît să fie... provocată. Sami poate fi, uneori, aproape un vorbăreţ, un vorbăreţ cu glas stins şi calm. Atunci nu ştiam asta.

Sami s-a exilat apoi în 1976 şi ne-am regăsit abia în 1983, cînd eu am ajuns la München. Cum el nu prindea Radio Europa Liberă, îi trimiteam, cînd şi cînd, cîte un teanc de programe culturale. Mai stăteam de vorbă la telefon, îmi mai semnala cîte o vizită a unui scriitor din ţară, mai făceam schimb de noutăţi - de obicei, nu prea bune pentru prietenii noştri din ţar