Se vorbeşte, emfatic, la noi, despre "marea conştiinţă" a cîte unui prozator sau poet, din rîndul celor care, în paralel cu rezervele lor mai mult ori mai puţin accentuate faţă de regimul comunist, i-au adus mari servicii, înregistrîndu-se cu voluptate în rîndul privilegiaţilor săi. Despre "marea conştiinţă" a unor scriitori ale căror merite sînt incontestabile, dar, evident, nu în direcţia unei exemplarităţi de conştiinţă, pe care poziţia lor de nomenclaturişti culturali (şi nu numai) o făceau imposibilă. Ambiguitatea lor e trecută în contul unei "demnităţi" şi al unei "temerităţi" jenant exagerate, cînd nu de-a dreptul de fantezie. Şi aceasta în situaţia în care un Radu Petrescu, un Leonid Dimov, un Alexandru George, un Iordan Chimet apar trataţi cu grimasa unei subtile desconsiderări, ca nişte nume ce ar strica jocurile deja făcute. Dar cazul cel mai izbitor al injustiţiei îl reprezintă probabil Ion D. Sîrbu, căruia universitara ieşeană Elvira Sorohan i-a dedicat o carte, expresiv intitulată Ion D. Sîrbu sau suferinţa spiritului captiv. Captiv atît în sensul trimiterii sale de către regimul comunist, care l-a prigonit în Gulag şi-n adîncurile de mină (aidoma lui Ion Caraion, şi el un sclav modern), apoi cenzurîndu-i pana şi amînîndu-i apariţia scrierilor, cît şi în sensul legării de un topos nepotrivit, de unde, precum un veritabil iobag ideologic, n-a mai putut pleca pînă la sfîrşitul vieţii. Protestul său împotriva prostiei şi absurdului, a mistificărilor şi a abuzului n-a fost făcut de pe poziţiile unor situaţii oficiale, ale unei caste de avantajaţi, ci de la "gradul zero" al mizeriei obşteşti. I.D. Sîrbu n-a condus nici o editură şi nici o revistă, n-a fost nici membru în CC şi nici deputat MAN, n-a avut nici rezidenţa în Capitală, în schimb a fost obligat a domicilia la Craiova, într-un mediu care l-a mîhnit profund, făcîndu-l a se simţi un "semicetăţe