Libertati si constringeri.
„Limitele limbajului meu semnifica limitele propriei mele lumi“. Iata o constatare apartinindu-i lui Ludwig Wittgenstein ce pare anume provocata de meditatia asupra substantei poeziei. E drept ca filozoful vienez n-a ajuns la aceasta formulare pornind de la specificul poeziei, ci avind in vedere logica, ratiunea, gindirea, vorbirea uzuala. El a incercat sa puna in termeni posibilul nostru intelectual, si nu limitele noastre existentiale, sensibile. Si totusi, intr-un anume fel, pertinenta propozitiei lui Wittgenstein este in mai mare masura o pertinenta existentiala, estetica.
Ea acopera un spatiu care nu ne este niciodata cunoscut pina la marginile sale ultime, pentru ca el nu apartine conceptului, ci intuitiei transformate in limbaj, fie acest limbaj si unul „informal“, asa cum a reusit sa-l capteze Rimbaud in Iluminarile sale. Daca poezia este un act de proiectie individuala a lumii si daca mijloacele de materializare a acestui act apartin spatiului limbii ca model comunicativ in acelasi timp finit si infinit, atunci hotarele expresive ale demersului poetic sint de fiecare data coincidente cu hotarele unui tip de gindire, perceptie si sensibilitate manifestate intr-o forma individuala. In gindire si limbaj lumea nu este niciodata lumea adevarata. Ea e doar o imagine specifica – conditionata psihic si istoric – a ceea ce ne inconjoara. Faptul acesta e deopotriva valabil pentru orice forma de cunoastere si reprezentare a lumii. Insa singura poezia poate spune cu adevarat in ce consta dramatismul acestei conditionari.
Realitatea pe care o investigheaza filozoful se reduce in ultima instanta la o retea de concepte si notiuni care desemneaza aceasta realitate. La fel, realitatea pe care incearca sa o codifice in substanta sa poezia se constituie intr-o plasa de teme, motive si subiecte care se nasc, mor, se in
