1952. "Sîntem mizerabili, mîncăm seminţe." Replică epocală, auzită din gura lui Dinu Dumitru, membru S.M.T. 1952.
Schiţă. Echipa de lămurire care vine într-o casă. Tocitoarea, cada de lemn pentru pus prunele la fermentaţie. El s-a ascuns în tocitoare. Nevastă-sa i-a spus că dacă vine "iechipa aia" să-i bată. Că să nu tuşească acolo, să se dea de gol, ca prostu'. Să tacă acolo şi să aştepte. Pînă îi vine lui bine, poate mai pleacă dîn ei dracului! Echipa (de control?) a intrat în curte şi, ca să nu treacă prin noroi, a luat-o pe lîngă şopron unde se află tocitoarea. Unul a bătut cu piciorul în cadă, să se cureţe de noroi, nu de alta. Ăl dinăuntru a crezut că-i nevastă-sa, cum sta în cada întoarsă cu fundu-n sus, să nu-l vadă. "A venit, fă?" (echipa, adică). Toţi se opresc în jurul căzii şi tac. El stă ca prostul acolo dedesubt...
Asta o va povesti el. Din punctul lui de vedere. Care punct de vedere, ce să zic... (Restul, indescifrabil)
*
Sîntem mizerabili, mîncăm seminţe - vorba asta mă urmăreşte; mereu îmi vin în minte cuvintele acestea... rostite de un ţăran, definiţie colosală a realităţii... deşi mizerabili nu prea sună ţărăneşte, cine ştie unde l-o fi auzit el, în orice caz, vorba a intrat în obişnuinţă, fiindcă dacă ceva progresează, nu progresează atît omul, cît limba, mai ales în situaţii cumplite care neapărat cer să fie numite, denumite...
Stanciu Tănase, responsabilul cazanului de fabricat ţuică, altul decît cel cu cada de prune puse la fermentaţie. Munceşte ziua şi noaptea. Îl întreb: - Cînd dormi? - Între timp, zice el, şi mă face să rîd, replică formidabilă şi ea în gura unui ţăran din centrul ţării... Auzi: Între timp!
*
Stanciu Tănase povesteşte cum s-a dus el la mare, la Vasile Roaită. Stă în miezul zilei pe plajă îmbrăcat, cu nevastă-sa, şi ea îmbrăc
