Chiar dacă ar fi fost autorul acestui singur roman publicat postum, Petrol (Ed. Pontica, traducere de Ştefania Mincu), Pasolini s-ar fi impus definitiv în istoria contemporană a naraţiunii, prin extraordinara sinteză a sugestiilor postmoderne de a reconcilia "fierbinţeala" şi "răceala" personajului într-o ambiguitate trăită în chip dramatic, deşi fără un conflict aparent. Dintr-o puzderie de reconstituiri şi dezmembrări, se întrupează enigmaticul, alegoricul Carlo, expresie a metabolismului de furnicar textual, dar şi a supremei eliberări de sine a autorului: "Să mor în creaţia mea; să mor aşa cum se moare de-adevăratelea, din facere; să mor, cum se moare de fapt, ejaculând în pântecele matern". Emoţionantă este confidenţa neîncetată pe care omul Pasolini o face cititorului, pasul în doi cu acesta, ezitant, sincer, complice pe întreg parcursul.

Pasolini nu mai vrea să reinventeze în Petrol "o maşină narativă care funcţionează singură în imaginaţia cititorului". El realizează, sub presiunea timpului şi a precarităţii vieţii, validitatea proiectului potenţial, forfotitor de experienţe, repulsii şi primejdii necontrafăcute, de ultime şi extreme mărturii, un quasi testament al autorului în instanţa cititorului - martor, confident şi protagonist al scrierii.

Petrol înseamnă un masiv tom "Pasolini prin el însuşi", dar şi cartea de căpătâi în genul medievalelor summa esthetica theologica erotica ideologica în cheie provocatoare, polemică, pamfletară, sarcastică, sardonică ş.a.m.d. Asfixiant şi rebarbativ la prima vedere, proiectul pasolinian oferă şi copleşitoare pasaje narative menite să-l ademenească pe cititor în perceperea misterului subsecvent, să-l consoleze prin simbolismul enigmelor, nu înainte de a-l fi sodomizat prin scene imposibile de sex, homo/heteroerotice. Există totuşi un echilibru, indus de talentul incontestabil de narator, între cruzim