Renuntarea presedintelui Constantinescu la cursa prezidentiala pentru un nou mandat n-ar trebui sa fie o supriza; gestul caracterizeaza un presedinte care a facut mereu din exercitarea puterii un joc al surprizelor Dincolo de stupoarea naturala care i-a incercat pe multi, aliati ori adversari, dar in primul rind pe fideli, anuntul presedintelui Constantinescu de a nu mai candida la presedintie pentru un nou mandat ar trebui sa nu surprinda fara masura. Este adevarat ca o asemenea decizie este fara precedent in traditia noastra politica mai recenta, contrara instinctului nostru national, si este in fapt o declaratie de sinucidere. Cu toate acestea, noul gest prezidential nu surprinde decit prin radicalitatea sa. Presedintele Constantinescu abia anuntase public acum doua saptamini cu un aer firesc si decis ca se inscrie in cursa prezidentiala si gestul sau paruse de bun simt. Dar daca rememoram sumar gestica politica a dlui Constantinescu vedem ca episodul de luni seara nu iese din obisnuit. Scenografia este identica, ca si limbajul, efectele si argumentatia. Domnul Constantinescu s-a infatisat natiunii cu tinuta sa martiala, semi-teatrala, cu verbozitatea sa obosita pe tema luptei anti-coruptie si sastisia fata de clasa noastra politica. La o analiza rece vedem ca motivatia sa este mai mult decit puerila, dar ca ea il caracterizeaza. Mai toata lumea, fie ei adversari, fie prieteni, a laudat gestul. A fost o lauda datorata surprizei si politetei. Unii analisti, plictisiti si ei de clasa politica, cred ca in felul acesta viata noastra politica se va normaliza, ca vor aparea figuri noi, neatasate unui trecut oarecare, ca Ion Iliescu a primit astfel o invitatie discreta de a se retrage la pensie si, odata cu el, marii moguli ai vietii noastre politice etc. Altii cred ca a fost o miscare foarte inteligenta prin care dl. Constantinescu vrea sa-si conserve pozitia politica,