Am avut dintotdeauna bănuiala, devenită aproape certitudine cu vremea, că o anumită periodică înclinaţie a scriitorului român spre "cultura minoră", în sensul de la Blaga, anistorică, specifică, rurală, închisă, conservatoare, n-are o explicaţie sociologică şi nici vreo legătură cu orizontul de formare şi de existenţă a limbii şi a poporului român. E. Lovinescu a intuit, cel dintîi, că, de exemplu, tema ţărănească în roman e de dată mai recentă decît apariţia, la mijlocul secolului trecut, a romanului nostru, adusă de peste munţi de către ardeleni abia în jurul lui 1900. Apoi chiar tezele lui Blaga cu privire la revolta fondului nostru nelatin sau la satul mitic care ar fi dat naştere veşniciei trebuie privite în contextul ideologic de după 1918. Ele sînt o reacţie la occidentalizarea previzibilă de după Marea Unire, tot aşa cum repetatele proclamări ale unui pretins minorat fatal al culturii noastre au survenit de obicei tocmai cînd era pe cale să se afirme ideea, opusă, a majoratului.

Mi se pare neîndoielnic, aşadar, că explicaţia pentru perpetuarea minoratului nu trebuie căutată în elemente originare, constitutive, ţinînd de natura civilizaţiei şi culturii româneşti. Nu e vorba de un dat. Nu împărtăşesc părerea tînărului Cioran că România şi cultura ei ar fi condamnate la un destin mediocru. Nu cred în tragedia fatală a culturilor mici. Toată problema este ideologică şi s-a ivit tîrziu în cîmpul speculaţiei culturale, ca un complex de superioritate izvorît dintr-unul de inferioritate şi pe care se străduieşte să-l mascheze. Forma grotescă a acestui complex este protocronismul din anii '70, reînviat după 1989. Dar toată istoria din ultima sută şi jumătate de ani e plină de sulfuroasa lui respiraţie, în special după ce junimiştii au cîştigat bătălia canonică, în deceniile 7 şi 8 ale secolului trecut, cu paşoptismul (şi postpaşoptismul) romantic şi naţio