Mi-a fost dat să trăiesc, ca istoric literar, un eveniment extraordinar, al cărui precedent nu îl cunosc într-o viaţă de şapte decenii. E, negreşit, un noroc al sorţii mele. A fost descoperit şi făcut public un stoc masiv de corespondenţă - 93 scrisori inedite - purtînd semnătura lui Mihai Eminescu. Ce poate egala în valoare o astfel de senzaţională descoperire? Cred, îndrăznesc să cred, că nimic. Sînt scrisori eminesciene către Veronica Micle, întregind romanul lor epistolar de dragoste. Fiicele Veronicăi Micle au decis să nu încredinţeze publicităţii acest tezaur epistolar, socotindu-l o chestiune strict privată de familie. Depozitara a devenit fiica mai mare a Veronicăi, Valérie (care moştenise de la mama ei plina voce de mezzo-soprană, făcînd o frumoasă carieră muzicală). Depozitul epistolar a trecut de la Valérie, de la mamă la fiică, pînă la strănepoata de azi Anna Maria Grigorcea-Messeri. Actuala depozitară care, tot peregrinînd, inclusiv prin America de Sud, a pus scrisorile la adăpost într-un seif din Elveţia, unde au stat cîteva decenii bune. Mama d-nei Christina Zarifopol-Illias, prietenă bună cu strănepoata Veronicăi, a depus infinite stăruinţe pentru restituirea acestui fond epsitolar extraordinar. Pînă la urmă, s-a lăsat convinsă. Mai ales că fiii săi (doi la număr) se consideră italieni, nemaiştiind româneşte. Se pierdea, în acest fel fatal, interesul (în familie) pentru acest tezaur documentar. Încît, probabil şi din cauza aceasta, strănepoata Veronicăi s-a lăsat înduplecată pentru a se restitui literaturii şi culturii române un fond documentar de o valoare efectiv inestimabilă. Ediţia d-nei Christina Zarifopol e un dar nu de preţ, ci aproape de nepreţuit, făcîndu-ne un serviciu imens. Probabil că veacul şi mileniul nu-şi puteau lua rămas bun de la noi pînă a nu se fi restituit fragmentele (masive) din romanul de dragoste Eminescu-Veronica Micle