"În zilele noastre, operele care cer timp nelimitat şi opere făcute să dureze secole nu se mai întreprind" (I, 652). Este şi nu este adevărat. În mare, sigur, timpul trece mai repede şi produsele lui se consumă mai rapid. Artizani, care să meşterească obiecte ce păstrează amprenta mâinii lor, greu se mai găsesc într-o vreme când se fabrică în serie, deci mult mai ieftin, obiecte asemănătoare, cărora numai sufletul le lipseşte. Dar artiştii? Ia să-i vedem pe scriitori. În 1932, când apare N.R.F. fraza lui Valéry, Musil lucrează de doi ani la Omul fără calităţi. După un deceniu, nu apuca să-l termine. Acelaşi deceniu în timpul căruia va scrie Iosif şi fraţii Thomas Mann. Joyce trudeşte la Finnegan's Wake până la război. Roger Martin du Gard lucrează din 1922 la Les Thibault şi-i vor mai trebui opt ani. Dos Passos s-a apucat de U.S.A. în 1930, va scrie întins până în 1939, iar ultima secvenţă va apărea abia în 1962. (Că ultimii doi vor înfrunta veacurile, ce-i drept, mă cam îndoiesc.) Cu trei secole în urmă, Shakespeare, Molière - iar despre Lope de Vega ce să mai vorbim! - îşi scriau capodoperele mai repejor. Trecând la alte arte, Picasso n-a pictat mai puţin decât Rubens, Bach n-a compus mai laborios decât Alban Berg.
Prin urmare? E sentimentul dintotdeauna al omului că vremurile s-au stricat.
Totuşi, sub aspectul artizanatului chiar că s-au stricat. Dovada cea mai grăitoare am avut-o într-o ţară maghrebină. Nu fiindcă acolo lucrurile ar sta mai rău decât în alte părţi, ci fiindcă acolo ornamentaţia - arabescul - nu s-a modificat în timp. După ce văzusem minuni de neînchipuit, lucrate în veacul al XIV-lea, am fost duşi să admirăm mândria epocii contemporane: o imensă moschee realizată în numai opt ani. Intri în ea şi îngheţi. Arabescul e acelaşi, dar e mort. Nu mijlocul de fabricaţie e de vină. S-a lucrat cu mâna, ca în vremurile vechi, mobilizându
