Alexandru Ivasiuc a părut întotdeauna, celor care l-au cunoscut sau cel puţin l-au citit, un om invadat de idei. Născut la 12 iulie 1933, la Sighetul Marmaţiei, îşi pune firesc hazardul ereditar într-o ecuaţie a valorilor stabile: mama, "ardeleancă, coborînd dintr-o veche familie de intelectuali maramureşeni care a dat ţării luptători naţionali (...), cărturari propriu-zişi", şi tatăl, "bucovinean de la Suceava, profesor-geolog, un om care combina o asprime poate exagerată cu o mare imaginaţie". O dată stabilite, însuşirile celor două "linii" genetice sînt pe de-a-ntregul asumate: "Maramureşenii erau solizi, bucovinenii din care mă trag erau imaginativi şi puţin ciudaţi". Ieşind, cu fiorul ultimei afirmaţii, din cleştele termenilor exacţi, Ivasiuc îşi îngăduie o uşoară deviere sentimentală de la parcursul iniţial: "Bunicul meu patern construia viori. Meseria pe care o fac se datorează probabil lui, de la ai mamei moştenind, dar, capacitatea de efort fără de care proza nu se poate face". Şi aici particularul cu ecou emotiv îşi impune fragilitatea într-o reţea teoretică bine articulată, cu reglaj strîns. Acesta pare modul general de a gîndi al unui prozator care a fost, înainte de toate, eseist. Despre un asemenea "cîmp de încrucişare" s-a vorbit mult. Dar există în observaţia menţionată, devenită truism, un paradox dramatic: unii au elogiat tocmai forţa cu care Ivasiuc pledează, prin mijloace abstracte, pentru concret, alţii s-au simţit derutaţi de formele geometrice ale prozei sale, cu desene cerebrale foarte strînse, care sufocă "realul". Al. Ivasiuc îşi inversează rolurile şi transformă eseistica în "jurnal de gîndire", cîştigînd în numele "gîndirii însăşi" o mai mare flexibilitate. Defineşte singur "radicalitatea" drept "rădăcină" (inteligent joc al dubletelor etimologice!), "iar la rădăcină întîlneşti contradicţia generatoare de viaţă".
Pentru un ana
