Oare toţi oamenii păţesc la fel?

(Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit)

Cărţile cele mai neliniştitoare din biblioteca lumii sînt jurnalele. Ele strică relativa ordine a lumii literare, sînt imprevizibile şi nesupuse. Toate celelalte specii se lasă domesticite în rafturi, preţuite, au reguli care pot fi învăţate. Jurnalul pune în dificultate teoria, ca orice "mutant". Capul lui romanesc nu seamănă deloc cu trupul. Cititorul care încearcă să-i prindă esenţa e asemenea lui Enea cînd, coborît în infern, vrea să-şi îmbrăţişeze tatăl: ia în braţe o umbră.

Prins între doi termeni de referinţă alunecoşi, viaţă şi roman, jurnalul pare imposibil de definit. Teoria jurnalului duce la impas, este aporie sau devine simplu exerciţiu sofistic. Se poate alege, de dragul jocului, orice variantă: viaţa "este un roman", jurnalul este consemnarea vieţii, rezultă că jurnalul este un roman (al vieţii). Sau: romanul este viaţă, jurnalul este un roman, rezultă că jurnalul este viaţă. Dar ce este romanul? Şi la ce duce întrebarea ce este viaţa ? Şi cine este "eu" care leagă viaţa cuiva cînd de un roman, cînd de un jurnal? Cît de netă este deosebirea dintre jurnal şi memorii, dat fiind că nu poţi scrie niciodată strict simultan cu evenimentul trăit, ci întotdeauna după un anumit timp? Dacă romanele sînt minciuni adevărate, cum le-a numit Mario Vargas Llosa, nu cumva sînt jurnalele adevăruri mincinoase ?

Începînd aici o rubrică despre jurnalele literaturii române m-am simţit mai degrabă atrasă decît ameninţată de primejdia înecului în nisipurile mişcătoare ale unor asemenea întrebări. Sînt bucuroasă atunci cînd cartea scapă de sub controlul teoriei, cînd nu e încadrabilă, cînd te obligă să te recunoşti învins şi să redevii cititorul naiv, care degustă numai aventura călătoriei într-o lume posibilă. Voi citi aşadar jurnalele