Cu trei ani în urmă, un incendiu devastator mistuia, odată cu atelierul, tot ceea ce adunase în mai bine de treizeci de ani de creaţie pictorul Florin Ciubotaru. Lucrări, schiţe, arhivă, obiecte rare şi preţioase, dacă nu prin valoarea intrinsecă, în mod cert prin valoarea lor de reprezentare, au dispărut fără urmă şi fără nici o şansă de a fi, în vreun fel, recuperate. Gol şi suspendat din propria sa istorie, pictorul nu avea decît o singură alternativă reală: aceea de a transforma dezastrul în act puruficator şi de a lua totul de la capăt ca şi cum ar fi trecut prin proba iniţiatică a unei naşteri noi. întrebarea legitimă în legătură cu ceea ce avea să urmeze era aceea dacă pictura nouă va fi o formă de continuitate, altfel spus va mai semăna ea cu cea dispărută în flăcări sau, dimpotrivă, va fi expresia unei amnezii şi vehiculul unor energii proaspete, nemanifeste pînă în acel moment. Recenta sa expoziţie de la sala Dalles, prima cu adevărat importantă din ultimii trei ani, oferă un răspuns mai puţin tranşant, dar mult mai nuanţat decît ar da de înţeles schema dihotomică de mai sus. Într-un anume fel, Florin Ciubotaru se continuă pe sine însuşi, conservîndu-şi suficiente caracteristici deja acreditate, după cum, într-o altă perspectivă, el se instalează decis într-o nouă vîrstă a creaţiei. Structură artistică duală prin constituţia sa profundă, manifestîndu-se pînă acum alternativ - cînd diafan şi imponderabil, cînd imaginînd forme definite, cu arhitecturi şi geometrii stabile -, Florin Ciubotaru îşi conservă şi în noile lucrări aceste dominante, aducîndu-le însă în simultaneitate. Dacă e să identificăm o continuitate fermă, atunci ea este una structurală, a tensiunilor subterane, iar dacă încercăm o evaluare a elementelor noi, latente pînă acum sau doar insuficient marcate, acestea pot fi găsite în aspiraţia către sinteză, către echilibrarea energiilor şi c