Ne vine să credem sau nu, cea de a 10-a ediţie - ediţie jubiliară - a festivalului muzicii contemporane, a avut totuşi loc. În ciuda dificultăţilor - evident! - financiare dar şi administrativ organizatorice de tot felul. Mai mult decât atât, suita celor şase zile de concerte, şaisprezece concerte propriu-zise, cu aproximativ 80 de titluri de lucrări,

s-au ridicat, fără putinţă de tăgadă, la nivelul manifestărilor similare situate pe meridianele europene importante ale muzicii. Am trăit decenii în şir cu nostalgia organizării la noi a unei importante manifestări dedicate muzicii contemporane. Am admirat, am privit cu jind la marele festival "Toamna muzicală varşoviană". Ne amintim, acesta a apărut cu decenii în urmă atunci când - în anii '60 - expansiunea şcolii componistice poloneze devenea spectaculoasă pe firmamentul muzicii europene postbelice. La sfârşitul anilor '60, şi în deceniul următor, mai mulţi creatori din România - mă gândesc în primul rând la Ştefan Niculescu, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Aurel Stroe - etalau, în bloc, valori diferenţiate ale şcolii româneşti, cea care se închega în urma generaţiei postenesciene, după Mihail Jora, după Paul Constantinescu, Constantin Silvestri. Era nevoie de un festival la muzicii noi, un festival care să propulseze cu vigoare, cu consecvenţă, creaţia românească în contextul internaţional al valorilor. N-a fost să fie astfel. Visul a prins contur abia la începutul actualului deceniu, după evenimentele din '89. S-a făcut un pas important dar nu suficient. Mă gândesc la precaritatea susţinerii financiare, al convenţia nefuncţională stabilită între Uniunea Compozitorilor şi Ministerul Culturii şi - nu în ultimul rând! - la mediul autohton cultural bucureştean, la gustul publicului de concert, cu preferinţe strict orientate spre muzica clasicoromantică a secolului trecut, la lipsurile educaţiei muzicale etalate