Deşi nu credem în "criza criticii" actuale (ajunge să deschidem orice revistă literară pentru a ne da seama că e plină de texte critice), nu putem a nu semnala o frecvenţă progresivă a comentariilor semnate de poeţi. Cauza fenomenului nu ni se pare cea sugerată de Cassian Maria Spiridon şi anume faptul că o serie de critici "au abandonat activitatea critică pentru una mult mai pragmatică, dar şi mai profitabilă social şi material" (cu toate că în unele cazuri acesta e adevărul!), ci pur şi simplu extinderea tipului de scriptor multilateral, care simte nevoia de-a trece lesne peste graniţele speţelor literare, precum şi peste cele dintre creaţie şi comentariul ei. A apus vremea în care puteau funcţiona aforismele lui Titu Maiorescu, din articolul său, Poeţi şi critici (1886), prilejuit de atacarea publică a operei lui V. Alecsandri de către Delavrancea şi Vlahuţă: "Criticul este din fire transparent, artistul este din fire refractar. Esenţa criticului este de a fi flexibil la impresiile poeţilor, esenţa poetului este de a fi inflexibil la propria sa impresie. De aceea criticul trebuie să fie mai ales nepărtinitor, artistul nu poate fi decît părtinitor". Cuvinte remarcabile mai mult pentru coerenţa unei demonstraţii decît pentru justeţea lor în sine, extrem de relativă din unghiul de vedere modern. Artistul poate fi şi el judecător de artă, glosator al aspectelor creaţiei, adică "transparent", "flexibil", "nepărtinitor". Dovezile abundă, atît pe palierele înalte, cît şi pe cele mai modeste, atît la noi, cît şi aiurea.

Un poet care scrie şi pagini de critică e Cassian Maria Spiridon. Definindu-se ca optzecist, d-sa îşi arogă o conştiinţă specifică, sub semnul unui dramatism al oscilaţiei între condiţiile istorice vitrege, înainte ca şi după cotitura din 1989: "Sîntem o generaţie prinsă între comunism şi capitalism; prea tîrziu desprinsă din comunism şi insu