In realitate nici nu exista eu. Sau si mai exact: eul ca entitate continua nu exista. Reale si functionale sint doar secventele lui. Secventele, nu ipostazele. Eul nu este plural, nu este polimorf, nu este o unitate descentrata. El este intotdeauna o suma. Eul este un spatiu pe care il locuiesc. Insa tragic (adica fara scapare) e faptul ca acest spatiu e unul disputat de forte contrare. Eul e locuit nu doar de mine (cel care scrie acum si gindeste sau simte sau face ceva – intotdeauna acum), ci si de fiinta mea care nu stiu de unde vine si care nu stiu unde se duce. Fiinta, omul etern din mine, asa cum ocupa el corpul meu, cu fiziologia, anatomia, pulsiunile si fantasmele sale. Iata de ce nu exista eul. Pentru ca el este altcineva, trecutul speciei mele, trecutul formulei mele genetice, energia pulsionala din mine, antigindirea, antiindividualitatea.
Obiectul delict: creierul. Intotdeauna creierul, pentru ca trupul isi are propriile limite in creier. Punctul final al oricarui corp care-si respecta autenticitatea si profunzimea e un esec previzibil: propriul sau creier. Tot ceea ce ajunge sa fie gindit a si murit. Limbajul (literatura, prin urmare) e deja o a doua moarte. Deriziunea scrisului artistic, inca o data... Scriitura (asa cum o vad francezii lui Barthes si Sollers) e cel putin scutita de medieri, dar si inconstienta de propria sa deriziune.
Am vrut sa ajung la un alt eu si am pus in functie tot curajul meu, al iresponsabilitatii. Stiam ca nu sint in stare. Si m-am speriat de consecinte.
Da, cred acum ca toate celelalte euri ale noastre sint forme de moment, urmari si urme ale unor modificari momentane ale regimului nostru de existenta. Exista un eu fundamental la care revii cu usurare, desi poate si cu resemnare si dezgust.
Curajul de a scrie despre tine. Daca asta exista, nu mai e nevoie de nici o literatura. @N_
