Poemele lui Gellu Naum atrag cititorul spre o experienţă puternică, spre o lectură de esenţă specială, în care, repetînd creaţia, cititul presupune simultan libertatea, dragostea şi visul. A citi fără să trădezi spiritul acestor poezii înseamnă a te lăsa prins în jocul visului, a fi îndrăgostit cînd citeşti, a trăi liber în poem ca în singurul univers adevărat. De aceea cred că această carte*, Ascet la baraca de tir, în care sînt incluse versuri care umplu peste treizeci de ani de viaţă, nu trebuie citită ca o simplă antologie şi nu trebuie socotită, în nici un caz, un instrument pentru istoricul literar. Ca pentru toţi suprarealiştii, şi pentru Gellu Naum istoria literară este, probabil, o noţiune dintr-o lume străină, rece şi antipatică: lumea comună, lumea nepoetică. Poetul a ezitat îndelung nu numai în privinţa selecţiei, ci şi a reordonării volumelor: cronologia adevărată este cea interioară, care nu are nimic de a face cu calendarul. Gellu Naum, cel din anul 2000, se recunoaşte în anumite poeme, cheamă anumite clipe privilegiate, are şansa altui hazard poetic, poate fi altul rămînînd totuşi cel de odinioară. O asemenea "antologie" nu este o sumă de cărţi anterioare, puse cap la cap, ci o carte surprinzător de nouă, întrucît carnea cuvintelor ei a crescut pe altă osatură, pe alt vis.

Zidit de viu în zidul convenţiilor şi al obligaţiilor vieţii obişnuite, ale cărţii obişnuite, cititorul are şansa de a redeveni, în universul lui Gellu Naum, un om înspăimîntător de liber. Va descoperi repede că toate legile, de la cele fizice la cele metafizice, de la cele lexicale la cele sintactice sînt aici abolite. Ca şi cum poetul ar fugi neîncetat din orice spaţiu, care poate fi presupus şi supus, spre alte locuri în care totul e mirabil şi imprevizibil. Pentru că numele vechi te prind în lanţuri, lucrurile sînt numite arbitrar. Fiecare poem este scris înt