"Poetul se foloseşte atât de limba comună - care nu satisface decât cu condiţia de a se face înţeleasă şi este, deci, exclusiv tranzitivă - cât şi de un limbaj opus acestuia" (I, 657).
(Încep prin a verifica traducerea. Cuvântul limbaj, ca sinonim al limbii, mi se pare suspect în... gura unui poetician. Ştiu că, fenomen poate psihanalizabil, tind să-mi închei frazele pe accent. Din cauza asta, poate, am modificat. Dar, nu. Traducerea e corectă. Ar fi de făcut obiecţii de ordin teoretic. Slavă Domnului, în cursa asta strâmtă nu mai cad de mult.)
Pe când Cioran practică poetica exagerării, Valéry o preferă pe aceea a înţelesului global. Cioran se contrazice voit, Valéry gândeşte complementar. Introduce în ideea lui şi opusul a ceea ce reprezintă el de făcut. Efortul lui a fost ca, pe urmele lui Mallarmé, să alunge limba comună din poezie, dar el nu are nebunia fertilă de a crede că alt fel de poezie nici nu poate fi. Nu îşi împinge ideea până în pânzele albe decât... din când în când. Chiar şi atunci o face fiindcă este raţional. Dacă n-ar fi, ar accepta ipoteza de a scrie capodopere în stare de transă şi n-ar accepta, în schimb, decât limbajul poetic intranzitiv. Ca poet - nu ca poetician - aşa şi face. Ce altceva vrea să spună refuzul lui de a ieşi, împreună cu marchiza, la ora cinci? Din păcate, intră aşa în contratimp. Venise vremea ca poetul (romancier, însă poet) să urce în trăsura marchizei de Villeparisis.
*
Nu fără legătură, ba chiar foarte aproape de distincţia făcută de Radu Petrescu între linia biblică şi linia homerică a literaturii, Valéry, promotor al poeziei pure, reflexive, este de partea artelor formale, care îşi au frumuseţea în ritm, cum ar fi dansul, arhitectura şi o anumită muzică "de Bach, de exemplu, care nu împrumută nimic sentimentului, dar construieşte un sentiment fără model" (II, 676). Cealalt
