În spaniolă, frunza şi foia de hârtie poartă celaşi nume - hoja; niciodată însă n-am avut mai intens sentimentul acestei strânse legături decât în momentul în care paginile cărţii pe care o citeam au zburat dintre copertele ce abia le ţinuseră până atunci. Volumul în cauză, apărut la Deva în condiţii grafice cel puţin îndoielnice, este cel de-al doilea de, să spunem, critică literară pe care poetul optzecist Traian T. Coşovei se încumetă să-l publice. Reţinerea în folosirea termenului de critică literară are mai multe motivaţii, una dintre ele fiind aceea că autorul însuşi, în Argument, se declară a nu fi critic literar. De altfel, Hotel Urmuz reuneşte un număr de articole apărute la rubrica de carte de poezie ţinută de Traian Coşovei, la începutul anilor 90, în diverse reviste culturale. în plus, nevoia de poezie e mai puternică decât conştiinţa actului critic într-o asemenea măsură încât, nu de puţine ori, poetul devenit cronicar se lasă atras de magia metaforelor până la a oculta chiar textul analizat: Dorin Popa "cochetează fin cu ironia din existenţă ş�ţ fără a-şi asmuţi câinii sarcasmului", Angela Marinescu "adoptă în poezie o indiferenţă a dinţilor de rechin" etc..

Poeţii pe care Traian Coşovei îi aduce în discuţie sunt, în marea lor majoritate, colegi ai săi de generaţie, optzecişti - Mariana Marin, Liviu Ioan Stoiciu, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Denisa Comănescu, Ion Stratan ş.a. -, sau mai tinerii nouăzecişti - Simona Popescu, Cristian Popescu, Daniel Pişcu. Figură aparte fac Mircea Ivănescu, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Dinescu, Grigore Hagiu şi, mai ales, Nichita Stănescu, subiect al unei încântătoare evocări, singura bucată de acest fel din volum şi totodată singura memorabilă. Delicateţea cu care vorbeşte despre vremuri de mult apuse, privite cu ochi de student tânăr şi nechibzuit, nu se găseşte din nefericire nicăieri altundeva în acest Ho