Nemulţumitului i se ia darul? Nu e neapărat nevoie: uneori îl refuză singur! Are rezerve, ezitări şi dubii. Nu e sigur de autenticitatea giuvaerului. Se teme să nu fie tras pe sfoară. Aşteaptă avizul experţilor. Dacă, Doamne fereşte, e vreo făcătură, o plăsmuire, un fals? Treaba se cere abordată serios. Să vină filologii, grafologii şi astrologii, să se confrunte, să verifice, să amîne... Ideală ar fi, desigur, constituirea unei comisii parlamentare de anchetă, prezidată cu tact, autoritate şi competenţă de un senator-critic sau, în lipsă, de un critic-senator. Pînă atunci: totuşi... dar... însă...
"Cînd gîndesc la tine mi se umplu ochii de lacrimi şi nu mai găsesc cuvinte să-ţi spun ceea ce de o mie de ori ţi-am spus: că te iubesc. Această unică gîndire, care e izvorul fericirii şi a lacrimelor mele, această unică simţire care mă leagă de pămînt e totodată şi izvorul îngrijirilor mele.
Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiţi într-o lume, în care fericirea nu poate exista? Este în lumea asta destul loc pentru atîta iubire cîtă o avem? Nu este amorul nostru o anomalie în ordinea lucrurilor lumii, o anomalie pentru care cată să fim pedepsiţi? Se potriveşte amorul şi suferinţele noastre cu o lume în care basseţa, invidia, răutatea domnesc peste tot şi pururea?
Şi cînd gîndesc că-n viaţa mea compusă din suferinţe fizice şi rele morale ca o excepţie tu mi-ai dat zile aurite, pot crede în dăinuirea acestei excepţii?" (31 oct. 1879).
Multe s-ar putea spune pe marginea fragmentului de mai sus (pînă se vor pronunţa asupră-i filologii şi grafologii...), dar nu şi că autorul său n-ar fi fost familiarizat cu scrisul lui Eminescu: "Cînd gîndesc la tine...", "Şi cînd gîndesc că-n viaţa mea...". Cine mai folosea astfel verbul a gîndi, omiţînd ca nealţii pronumele reflexiv? "Şi cînd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită
