Cu totul frapantă şi, de aceea, greu de încadrat ultima carte de proză a lui Vasile Iancu, Prizonierul. Infernul din imperiul sovietic. Reportaj? Nu, n-a fost acolo şi n-a relatat de la faţa locului. Roman? Nu, pentru că nu funcţionează nici pactul ficţional, nici acela al verosimilităţii. Jurnal intim, autobiografie literară, confesiuni, amintiri, memorii? Nu, pentru că naratorul-personaj nu are legătură, de biografie, cu autorul de pe coperta cărţii. Şi totuşi. Cartea e prefaţată de un cunoscut istoric, Gheorghe I. Florescu. Un document, s-ar zice, atunci. Înainte, se află Un temei pus chiar de autor, în care se explică, fără a desluşi însă "caseta" din istoria literaturii unde va fi plasată tulburătoarea sa carte: "Personajul central al acestei cărţi este, pur şi simplu, Prizonierul. El poate purta numele oricărui ostaş român, german, maghiar, finlandez etc., ce a traversat uniunea lagărelor sovietice. În destinul său am încercat să coagulăm suferinţele şi speranţele, mizeriile inimaginabile şi visările acestor oameni încarceraţi în bordeie, barăci şi între ziduri, înconjurate cu multe rînduri de sîrmă ghimpată, trataţi ca nişte animale de povară". Aşadar, în istoria Prizonierului se (re)găsesc mărturiile unor foşti prizonieri în lagărele de război sovietice, peste douăzeci se pare, coagulate - spune Vasile Iancu - într-un personaj şi într-o istorie cu totul exemplare. în fond, e istoria universului concentraţionar; scrisă cu alte unelte, cu o altă finalitate, într-o altă lume şi pentru alt public decît vor fi făcut-o, de exemplu, Orwell, Soljeniţîn, Goma, asiaticii, central (sud) americanii... Se vorbeşte despre "reîncarnare" şi (re)trăirea unor biografii anterioare; dacă e ceva adevărat aici, atunci Prizonierul lui Vasile Iancu e o dovadă. Cartea e un roman-document sau, la rigoare, un roman-colaj. Speciile nu sînt deloc reprezentate în proza noastră de az