Mulţi scriitori au ajuns astăzi să regrete faptul că nu mai sunt "uniţi", că nu mai reprezintă o "forţă", uitând, se pare, că nici sentimentele fraterne, nici aceleaşi aspiraţii nu îi uneau cândva, ci disperarea în faţa opresiunii, insanităţii totalitare. Viaţa literară, în condiţii de normalitate, presupune însă confruntarea opiniilor, existenţa polemicilor, şi în această privinţă scriitorii n-au fost niciodată, cu toţii, "uniţi". Unii au ales să fie singuri, alţii să se adune într-un grup, fie datorită unor interese conjuncturale, fie datorită unor afinităţi mai profunde, unor principii şi idealuri comune. Se înţelege că, din punct de vedere estetic, interesează doar acest ultim tip de grup, ca posibil nucleu germinativ al unor opere care, dincolo de diferenţele lor specifice, să aibă şi evidente "asemănări de familie". Un exemplu revelatoriu ni-l oferă Cercul Literar de la Sibiu, despre care s-a scris mult în ultima vreme, şi nu doar în paginile revistelor.
Un prim studiu ceva mai consistent asupra grupării, aparţinând lui Petru Poantă (Cercul Literar de la Sibiu, Cluj, Ed. Clusium, 1997), se referea doar la activitatea publică a Cercului, de la înfiinţare şi până la încetarea funcţionării lui. Dar existenţa Cercului Literar de la Sibiu nu ia sfârşit atunci când, odată cu instaurarea regimului comunist, componenţii lui se despart, ci continuă şi după aceea, chiar dacă neoficial. Prin urmare, nici contribuţia Cercului Literar nu poate fi redusă la susţinerea principiilor criticii lovinesciene şi resurecţia baladei. Pentru a releva în mod adecvat rolul fecund pe care l-au avut "cerchiştii" în dezvoltarea criticii literare, poeziei, prozei, dramaturgiei era nevoie de un studiu aplicat asupra tuturor acestor domenii. Un asemenea travaliu nu-l putea realiza decât un critic matur, cu vocaţia sintezei, aşa cum ne-am convins după lectura noului volum al lui O