Deşi nu m-am lăsat niciodată ispitită să trişez sărind direct la ultima pagină a unei cărţi, şi cu atît mai puţin să recomand sau să încurajez asemenea vicii, o excepţie se cuvine iertată. Iată cum îşi încheie Gilles Lipovetsky volumul intitulat A treia femeie: "(. . .) bărbatul reprezintă viitorul omului, iar puterea masculină, orizontul durabil al vremurilor democratice". Dupa 200 de pagini şi ceva de analiză inteligentă, făcută cu fler de sociolog şi profunzime de filozof, a identităţii feminine la sfîrşit de secol 20, eu una am trăit o reală stupefacţie citind rîndurile cu care se termină cartea. Lipovetsky nu este un autor cu viziuni feministe explicite (ceea ce în mod cert va şi garanta cota de interes a cărţii sale în rîndurile unor categorii de cititori), dar A treia femeie e concepută fără echivoc drept reflecţie pe tema poziţiei sociale şi a coordonatelor identitare ale femeii din epoca noastră. Un asemenea subiect, enunţat limpede de la bun început, te angajează inevitabil, te obligă aproape să adopţi o anumită ideologie în timp ce respingi alta. Lipovetsky izbuteşte, pe parcursul unei bune porţiuni din volum, să creeze impresia că, dimpotrivă, un angajament de acest tip nu e neapărat necesar; cu alte cuvinte, că se poate scrie despre femei şi bărbaţi cu detaşare şi rigoare, nu cu vehemenţă partinică. Concluzia studiului său, din păcate, anulează fără putinţă de recuperare morga retorică pe care autorul şi-o arogase pe parcurs. Chiar dacă nu ai vederi feministe, finalul îţi lasă oarecum sentimentul de înşelăciune, de păcăleală: pozînd în persoana iluminată, obiectivă, netulburată de prejudecăţi ori ambiţii obscure, Lipovetsky sfîrşeşte pe tonul clasic al misoginilor: anunţînd ritos supremaţia bărbatului într-o lume menită să fie stăpînită şi construită de el. Presupunînd că ai fi de acord cu afirmaţia aceasta, simplul fapt că ea încoronează un