Poezia optzecistă se caracterizează în genere prin desubiectivizare. Eului ocolit, suspectat, persiflat i se substituie proiecţia obiectivă a lumii, sub chipul descrierii şi al anecdoticului, ca un soi de "eliberare" a sa de obligaţia reflectării. Smuls din făgaşul său tradiţional, lirismul apare umilit, împins nu atît pe calea spontaneităţii avangardiste, a absurdului regenerator, cît pe cea - atît de neaşteptată, întrucît trasată în alt plan - a lui... Caragiale. Discursul se impregnează de sarcasmul balcanic al propriei sale blocări. Pe urmele lui Cristian Tudor Popescu, un alt nouăzecist, T. O. Bobe (născut în 1969, la Constanţa) ne propune o soluţie intermediară. Şi anume o deschidere a realului (descris cu minuţie şi aplicaţie) spre vis, adică spre acea "poezie involuntară", cum ar fi spus Jean Paul, care-l corectează precum un factor aparent neutru. Independent de cel ce visează, visul e o speţă de poezie obiectivă. Prin mijlocirea sa, subiectivitatea pătrunde cu sfială, aparent fără a atenta la crusta realului de la suveranitatea căruia, în tradiţie caragialescă, producţia în chestiune se revendică mereu. E o subiectivitate care nu se mărturiseşte, ci fantazează. Adică am putea spune că se mărturiseşte indirect.

În centrul poemelor lui T. O. Bobe se află un personaj pitoresc, "nea Gică, frizeru'". Pe de o parte, el reprezintă lumea suburbană, cu măruntele sale tribulaţii şi veleităţi, cu burlescul său simpatic, tangent, cum spuneam, la lumea secundă a Momentelor şi comediilor lui nenea Iancu. Pe de alta, e un simbol al condiţiei umane frecvent umil-eroice, purtîndu-şi crucea nu doar în anonimat, ci şi într-o atmosferă a desconsiderării, a ironiei şi a batjocurii: "Unii se cred Einstein şi sînt nebuni./ Alţii se cred Napoleon şi sînt şi mai nebuni./ Şi alţii se cred din sticlă şi au grijă să nu se spargă,/ şi alţii se cred din hîrtie şi au grijă s