Frecvenţa menţionării ca soluţii-miracol a substantivelor proprii Stolojan şi Isărescu e unul din indicii siguri ai disperării societăţii româneşti. Falimentul instituţiilor, de la Parlament la bănci şi de la guvern la familie, ne-au coborât, ca popor, la nivelul de competenţă intelectuală al babelor ce-şi târăsc viaţa de la o biserică la alta, punând lumânări pentru veşnica odihnă a celor dispăruţi. Cu lumânarea sunt căutaţi, de fapt, şi premierii-miracol în chestiune. Ce vrăji se aşteaptă de la ei, nu e prea clar. Dar ce isprăvi au făcut domniile lor până în clipa de faţă, se ştie. Halul în care se află societatea românească de azi li se datorează, în funcţie de timpul petrecut la guvernare, şi lor.
Ne plângeam, în 1990, că nu avem un Havel, că n-avem nici un fel de reper moral. N-am avut şi nu avem. Din acest motiv, o figură sinistră precum Ion Antonescu e recuperat ca "mare patriot" şi imortalizat în statui menite să spele ruşinea Clujului funarizat. Din acelaşi motiv extremiştii se menţin sus în preferinţele electoratului, iar spoliatorii care au batjocorit ţara în numele unei stângi imaginare ameninţă să revină, de două ori mai flămânzi, la putere. Şi toate acestea pentru că am acceptat, în decembrie 1989, să ne începem noua viaţă supralicitând minciuna iliesciană, perpetuând iresponsabilitatea. Acum, toate acestea se răzbună. Dar nimeni nu pare să facă minimele legături. Ca într-o centrală telefonică defectă, firele sunt cuplate haotic şi la orice număr ai suna îţi răspunde glasul dogit de alcool al ceferistului de la cantonul demult părăsit.
Cât şi pe cine salvează guvernul Isărescu se vede din măsurile disperate, în serie, luate în ultimele zile. Autodesemnându-se ba ţărănişti, ba liberali, ba democraţi, actualii "ordonatori de credite" (cum le place să se alinte reciproc!) nu sunt decât o adunătură de comunişti de cea mai joasă speţă - a
