Cu opera lirică a lui Bacovia s-a întîmplat un lucru extraordinar. A debutat în volum în 1916, cu placheta sa fundamentală Plumb, de nimeni băgată în seamă, ceea ce se cam repetă şi cu celelalte ale sale patru plachete, inclusiv cu ultima, Stanţe burgheze, din 1946. Criticii nu-l prizează ca poet, încît Lovinescu socotea că poetul scrie o operă lipsită de artisticitate. Nici în Istoria literaturii a lui Călinescu nu are parte de un tratament mult diferit, oricum neconsiderat decît un poet de a doua sau a treia mărime. Diagnoza în receptarea liricii lui se produce, uimitor, tîrziu, chiar după moartea poetului (1957), pe la începutul anilor şaizeci, cînd noua generaţie critică îl redescoperă (aici un rol de prim ordin l-au îndeplinit dl. Nicolae Manolescu, regretaţii poeţi Victor Felea şi A.E. Baconsky ca şi tot regretatul critic Mihail Petroveanu, care îi adună întreaga operă într-un volum ediţie critică şi publică o monografie (în 1969) şi încă destui alţii). Prin acest efort concertat şi dus cu stăruinţă opera lui Bacovia e instalată în primul eşalon al poeziei româneşti şi, de atunci, acolo a rămas, unde, aş spune, îi era şi îi este locul. Această răsturnare extraordinară de receptare şi instalare a uimit la început. Şi mi-aduc aminte că Mircea Eliade, într-un interviu publicat în ţară pe la începutul anilor şaptezeci, se mira foarte că Bacovia se află, azi, situat atît de sus, cum generaţia sa, în anii treizeci, nu considera că e posibil. E asta, negreşit, o reparaţie a istoriei literare, rar se întîmplă cu posteritatea în care mulţi literaţi îşi investesc speranţele. Să sperăm că această poziţie de prim plan în care a fost instalată lirica lui Bacovia, ca poet simbolist (alături de Arghezi, Blaga şi Barbu), se va menţine şi în viitor şi că nu se va petrece altă modificare în receptare care să-l retrimită în neantul tuturor uitărilor.

Dl. Constantin C