Se pare că în întreaga Europă au început (de bine, de rău, tîrîş-grăpiş) vara şi vacanţa. În toate limbile Vechiului Continent există cuvîntul vară - anotimpul dintre primăvară şi toamnă, momentul de culme al anului - cuvînt moştenit de obicei de la cei mai îndepărtaţi strămoşi, dovadă că vara a existat conştient de cînd există memorie naţională. Ce se ascunde însă în spatele cuvîntului, asta e altă poveste!
Dacă în Scandinavia şi în ţările din jurul Balticei acest moment al anului capătă aspecte de nebunie colectivă, de mutare pe altă planetă, e doar din cauza cumplitei nopţi polare ce a ţinut pămîntul în întuneric timp de aproape şase luni. Aici şi acum se deschid cu adevărat cerurile: oamenii constată că soarele şi lumina n-au murit. De aceea, ies cu toţii din case şi se mută în sînul naturii, care izbucneşte cu toate culorile ei, dar mai ales cu verdele magnific al pădurii.
Pe întinsa stepă rusească, ce ocupă geografic nu doar Rusia, căldura s-a luptat pînă tîrziu cu gheţurile rîurilor şi cu ploile reci; dar pînă la urmă a venit şi aici, ca să rămînă. Asupra cîmpiilor se abate căldura uscată şi prăfoasă, care îi sufocă pe cei aflaţi departe de păduri şi întăreşte desperarea rusească în faţa încă a unei injustiţii naturale.
În jurul Mediteranei, lucrurile sînt mult mai clare: cuptorul încins funcţionează la maximum. Dacă te depărtezi mai mult de douăzeci de kilometri de ţărmul mării, te aprinzi fără nici o speranţă de la aerul din jur. Din Sicilia în Grecia, din Catalonia în Sardinia, din Provence în Dalmaţia, ai impresia că Africa s-a mutat la noi şi că vîntul care bate, copleşitor de fierbinte, nu poate veni decît din nisipurile Saharei.
În schimb, Europa Occidentală are parte de o vară de-a dreptul civilizată, parcă pe măsura locuitorilor ei. În Anglia, Germania, Ţările de Jos şi Nordul Franţei, vremea estivală nu-i niciodată i
