Între 8 şi 11 iunie 2000 s-au desfăşurat la Bucureşti Zilele dansului contemporan, eveniment care a reuşit, în sfârşit, să atragă un public numeros, precumpănitor tânăr, care a luat cu asalt uşile Teatrului Odeon, trei seri la rând.
Iniţiatorii acestui panoramic de dans contemporan au fost fundaţiile Solitude Project, creată de Mihai Mihalcea în 1999 şi MAD (Multi-Art Dans), iar susţinătorii lui, compania de producţii teatrale SMART (Select Management Art) a Mediei Pro Pictures, împreună cu Philip Morris România, o fundaţie care sprijină, pretutindeni în lume, dansul independent - generoasa gazdă a evenimentului fiind Teatrul Odeon. Spectacolele au fost precedate de o dezbatere destul de furtunoasă, dar bine venită, asupra statutului artistului independent (neîncadrat bugetar), pornit de la declaraţia-manifest a dansatorilor independenţi, intitulată patetic, ca un strigăt: Existăm!
Organizatorii Mihai Mihalcea şi Vava Ştefănescu, dorind să ofere publicului o imagine cât mai cuprinzătoare a dansului contemporan românesc, nu au operat o selecţie, ci au deschis porţile tuturor celor care au dorit să participe la festival. În acest fel s-a putut, într-adevăr, aprecia stadiul în care se afla genul, respectiv, implicit însă şi fluctuaţiile sale valorice, pe care un seismograf imaginar le-ar fi putut înregistra, în cele trei seri de spectacole, ca pe o sinusoidă.
Prima zi: se conturează personalităţi
În Urme de dans pe zăpadă, Cătălina Gubandru, încă elevă în ultimul an a Liceului de Coregrafie "Floria Capsali" din Bucureşti, s-a dovedit a fi un pui de coregraf care promite, cu o linie de mare delicateţe, care are nevoie să-şi structureze însă mai clar schema coregrafică care susţine mişcarea. Această schemă s-a citit cu limpezime în lucrarea Quartet de Loretta Enache, interpretată de coregrafă împreună cu
