Dl Cristian Tudor Popescu scria că demisia mea din P.N.L. reprezintă un mare cîştig pentru literatura română. Şi subînţelegea probabil că pentru politica românească, în schimb, ea nu reprezintă nici o pagubă. Nu eu voi fi acela care să-l contrazică. Din modestie, fireşte. Sînt tentat să fac totuşi cîteva observaţii. Nu înainte de a spune că, în toţi anii în care m-am lăsat prins în jocul politic, n-am lipsit din literatură. Fără să mai ţin cronică literară, am fost prezent în critică. Dl Popescu a putut constata şi personal acest lucru.

Ceea ce m-a deranjat în viaţa politică, pînă la a mă simţi ca peştele pe uscat (spre deosebire de cum s-a simţit Llosa, care şi-a intitulat amintirile din campania prezidenţială Peştele în apă), a fost să constat, zi de zi şi ceas de ceas, valabilitatea celebrei formule prin care Machiavelli atrăgea atenţia lumii moderne că politica îşi are morala proprie pe care morala n-o recunoaşte: şi anume că, în politică, scopul scuză mijloacele. Aceasta explică probabil tot inconfortul meu sufletesc şi acea lipsă de motivaţie, care mi-a fost, pe drept cuvînt, reproşată, în candidatura din 1996. N-am nimic contra ideii că, în politică la fel ca oriunde, nu poţi cîştiga dacă n-ai mentalitatea unui cîştigător. Adică, moralul. însă moralul e una, iar morala, alta. Amîn pe altă dată o discuţie cu privire la esenţa însăşi a formulei lui Machiavelli, ca să remarc acum doar faptul că, în viaţa politică românească, ea se regăseşte de obicei într-o versiune trivială, ca un soi de slogan al pragmatismului cel mai ieftin, şi, în definitiv, nu ca o afirmare a necesităţii unor reguli specifice ale jocului politic, ci ca un alibi pentru absenţa oricăror reguli.

Aceasta vrea să însemne că, pe lîngă corupţia aşa-zicînd "economică", al cărei mobil e banul, există şi corupţie "politică", al cărei mobil e puterea. în clipa în care omul politic