Un interviu cu Andrei PLEŞU

A.M.: În Jurnalul de la Păltiniş, ca şi în literatura memorială ori epistolară apărută după 1989 apare tema circulaţiei publicaţiilor: venite din străinătate, transmise prietenilor, comentate. Andrei Pleşu: Noica avea cîteva ticuri, aproape candide, în această privinţă. Făcea rost de la prietenii lui din afară de unele periodice; citea, de pildă, cu mare pasiune (o pasiune care pe noi nu ne contamina) Science et Vie. El voia să fie la curent nu atît cu partea strict filozofică a vieţii intelectuale din Europa "cealaltă", dar mai ales cu ceea ce se întîmplă în ştiinţă. Lumea merge înainte, există o modernitate care se conturează tot mai glorios şi "filosoful" trebuie să fie informat, să fie la curent... Pe de altă parte, aş spune că, oricît ar părea de curios, nu lectura noutăţilor sau a cărţilor recuperate, mai mult sau mai puţin furtiv, din circulaţia bibliografică a Europei occidentale ne ţinea pe noi acolo. Ştiind tocmai că informaţia aceasta e nesigură, greu de anticipat şi nu poate constitui un temei sigur, noi cultivam clasicii. Aceasta era iarăşi una dintre temele lui Noica, anume că în condiţiile de precaritate în care ne aflam, aveam un mare avantaj, avantajul de a putea frecventa încă, inocentamente, clasicii. Dacă te duci în Vest, trebuie să fii la curent cu ultimele comentarii la Aristotel, pe cînd, în condiţiile de la Păltiniş, noi puteam rămîne la Aristotel. Iar această voluptate de a frecventa clasici, de a fi în comerţ cu valorile certe, cu un "canon" deja constituit şi acceptat ca atare a făcut parte din formaţia noastră. Unii colegi mai tineri ar spune, poate, că a făcut în mod nefericit parte din formaţia noastră, fiindcă sîntem astfel mai opaci la revoluţiile canonului la care asistăm astăzi. Nu-mi dau seama. Dar în momentul acela, a fost pentru noi vital, cred, faptul că am fost obligaţi să mergem la texte