Încarcerarea după aproape 8 ani a unui infractor notoriu şi deosebit de periculos a readus în discuţie problema ritmului în care funcţionează statul de drept. Pe scurt, un cap al lumii interlope bucureştene a comis în 1992 o infracţiune de o violenţă extremă şi de o periculozitate deosebită: schilodirea cu o lovitură de sabie a unui poliţist aflat în exerciţiul funcţiunii sale. Din 1992 s-au derulat procese care păreau a nu mai avea sfîrşit, infractorul a fost arestat şi eliberat din motive medicale de cîteva ori şi, în 1996, omul a părăsit ilegal România refugiindu-se, fără acte, într-o ţară îndepărtată. Acolo, conform regulilor statului de drept, au fost demarate proceduri de extrădare care au durat ani de zile şi, în final, ca urmare a deciziei autorităţilor de emigrare, infractorul a fost expulzat şi trimis, sub pază, la Bucureşti. Abia după opt ani, infractorul începe să execute pedeapsa meritată. Această întîrziere are ca principal efect public şubrezirea încrederii oamenilor în eficacitatea funcţionării statului de drept. Sentimentul justiţiar, care trebuie atent cultivat într-o societate guvernată de statul de drept, naşte frustrări publice în asemenea situaţii. Întîrzierea pedepsirii unei infracţiuni de asemenea periculozitate pare un afront direct adus sentimentului justiţiar care reclamă promptitudinea ca pe o dimensiune esenţială a actului justiţiar. Juridic, "responsabile" de acest gen de întîrzieri sînt procedurile. Procedurile care sînt, în chip fundamental, garanţia respectării legalităţii şi care, odată formalizate, sînt osatura statului de drept. În statul de drept, procedurile au cel puţin două roluri extrem de importante. Primul este acela de a instituţionaliza decizia. În statul de drept nu acţionează oamenii ci instituţiile, deciziile sînt impersonale şi aparţin autorităţii. Procedurile fac ca subiectivismul funcţionarului să fie anihilat