Cu toate controversele care-l înconjoară, în lipsă de altceva mai bun, Premiul Nobel rămîne cea mai dorită coroniţă a civilizaţiei contemporane. Gurile rele spun că, atunci cînd stă singur în Biroul Oval, cu motanul Socks pe genunchi, Bill Clinton cochetează şi el cu ideea acestei confirmări. În cazul său nu este doar o chestiune de prestigiu, ci şi una de strategie biografică. În secolul care a trecut de la prima sa decernare, Premiul Nobel (pentru pace) a fost decernat şi unor preşedinţi americani. Doi la număr: Theodore Roosevelt în 1906 pentru medierea conflictului ruso-japonez şi Woodrow Wilson pentru rolul avut în conturarea Tratatului de la Versailles, care a pus punct (şi virgulă) primului război mondial. Jimmy Carter l-a ratat, deşi a îndeplinit un rol la fel de important la primul acord de la Camp David, din 1978. Premierul israelian Menahem Begin şi preşedintele Anwar Sadat, ambii premiaţi, au făcut presiuni să-l aducă şi pe mediator în rîndul laureaţilor, dar deocamdată nimic. Jimmy Carter s-a retras undeva în statul Georgia şi scrie un roman despre Războiul de Independenţă (al SUA, fireşte). Şi aşteaptă. O teză dragă biografilor este că toţi preşedinţii americani încearcă (dacă geopolitica le-o permite) să se ocupe în primul mandat de probleme interne (nivel de trai, asigurări sociale, comerţ) care le pot aduce realegerea. La al doilea mandat (cine are noroc!) accentele se schimbă şi pe prim-plan trec problemele externe. De realegere nu mai poate fi vorba, aşa că reverenţele se fac în direcţia posterităţii - în zilele noastre asta înseamnă de obicei medierea unui conflict. Şi un premiu Nobel. William Jefferson Clinton pare să nu corespundă acestei scheme simplificatoare. (Dar, la urma urmei, nu spune toată lumea că acesta este secretul Americii, simplitatea?) Primul său mandat a însemnat o luptă acerbă cu deficitul bugetar, cu datoria publică sau