Au trecut mai mult de cinci ani de cînd clasica întrebare "Cît de multă încredere aveţi în..." înregistrează scoruri negative pentru mai toate personalităţile noastre politice. Adică, sînt mai mulţi cei care răspund "nu am încredere" decît cei care îşi afirmă încrederea în personajele respective. Interpretarea comună merge pe linia pierderii încrederii în clasa politică, a nevoii de reînnoire etc. Amuzant, s-au găsit comentatori care, citind rezultatele unei întrebări privind intenţia de vot la prezidenţiale, au dedus, din faptul că procentul din dreptul rubricii "alt candidat" îl depăşea pe al doilea nominalizat, că ar exista un "candidat surpriză", ascuns publicului de către autorii sondajului; de fapt, era vorba de faptul că românii, lăsaţi de capul lor să imagineze o persoană pe care şi-ar dori-o preşedinte, furnizează răspunsuri de o varietate ce se întinde de la Gică Hagi la Vlad Ţepeş, iar toate aceste fracţiuni de procent însumate conduc la valori apreciabile (ne aflăm doar în ţara unde un partid cu ştaif s-a gîndit să propună un rege drept candidat la preşedinţie). Fără a nega de tot interpretarea amintită, aş încerca una "contextualizantă" şi mai puţin culpabilizantă. Într-o ţară "aşezată", actorii politici (fie ei partide sau oameni) ocupă (lucru pentru care se preocupă) poziţii bine definite pe nişte (puţine) axe mai mult sau mai puţin ortogonale, constituite de temele mai mult sau mai puţin importante în sine, dar care neapărat preocupă opinia publică (sistemul de taxare, apărarea naţională, avortul provocat etc.) - americanii denumesc asta public agenda, termen care la noi nu prea are corespondent. Eu, cetăţeanul devenit în mod aleator parte a eşantionului sondajului de opinie, am în primul rînd o ierarhie proprie a acestor axe (mic întreprizător, mă interesează îndeosebi sistemul de taxare, blondă uşuratică - legislaţia avorturilor, colonel pens