Săptămîna trecută am fost naş în satul Floreşti - Prahova şi, asemeni tuturor naşilor fără vocaţie, neavînd calităţi de dănţuitor, m-am mulţumit să ascult, ore în şir, muzică de petrecere. Cineva s-a îndurat şi mi-a şoptit, spre încurajare: asta-i muzică sîrbească! Adevărul este că măcar atîta lucru pricepusem; fie că era vorba de vreo romanţă sau de vreun hit recent, exista acolo, în zelul solistului, cîte un artificiu ritmic ce-mi aducea aminte de apuşii ani '80, cînd veneau sîrbii la Oraviţa şi vindeau casete cu folclor românesc (înregistrate sub firma Yugoton ). Evident, această confidenţă nu este decît un pretext pentru o poveste care pare a fi destul de serioasă. Ca unul care am prizat încîntat de-a dreptul rock-ul iugoslav al deceniului trecut, mi-am găsit o neaşteptată confirmare într-un excelent articol semnat de Alexei Monroe (ce nume! parcă-i o reclamă a globalizării!) dedicat straniilor legături dintre pop şi politică în Iugoslavia actuală (Balkan Hardcore. Pop culture and paramilitarism , în "Central Europe Review", nr. 24, 19 iunie a.c.). Şi, de parcă propriile nostalgii nu-mi erau suficiente, trebuia să vină şi un sociolog american şi să spună că nici muzica sîrbească nu este o problemă atît de simplă pe cît pare. Eric D. Gordy, profesor la Clark University, a stat la Belgrad între '94 şi '95 şi apoi a încercat să explice*, uzînd de efemeridele culturale ale vieţii de zi cu zi, ceea ce pentru occidentali pare de neînţeles: de ce opoziţia sîrbă anti-Miloşevici este sufocată de rezistenţa pasivă a populaţiei - populaţie oricum descumpănită de izolarea internaţională şi de sentimentul apropiatului colaps, datorat - previzibil - unei economii aflate pe butuci. Au fost odată anii de aur ai Yugorock-ului; regimul Tito a încurajat această relativă eliberare a tineretului iugoslav, avînd grijă, evident, ca situaţia să nu-i scape de sub control. În ani