Un preşedinte mai uman Teodor Meleşcanu nu vrea să renunţe în ruptul capului la candidatura pentru alegerile prezidenţiale, deşi această intenţie a sa strică posibilităţile de alianţă destul de încurajatoare ale partidului pe care cu onor îl conduce. Petre Roman se pare că s-a obişnuit cu postura de "iepure", care la atletism menţine ritmul favoriţilor. Sondajele nu îl mai arată ca "locomotivă" a PD-ului, dar actualul ministru de Externe şi-a reanunţat încă o candidatură într-un cadru festiv, în direct, la oră de maximă audienţă şi sub formă de glumă electorală la o emisiune de divertisment. Deşi toată lumea aşteaptă un gest de onoare şi înţelepciune bătrînească, Ion Iliescu crede că îndelungata sa carieră politică mai poate continua şi se declară convins că va redeveni ce a fost. Într-o lume politică plină de încăpăţînaţi, Emil Constantinescu s-a decis să renunţe. Un gest de onoare, au spus în mod justificat cei mai mulţi, un gest de resemnare, au comentat atotştiutorii, un truc ieftin electoral, s-au pronunţat mereu-previzibilii cîrcotaşi. Dar poate că a fost mai mult decît atît. Poate că a fost un refuz al unui om care nu s-a simţit niciodată bine în hainele de politician. Emil Constantinescu a lăsat întotdeauna impresia omului care nu se acomodează sistemului, deşi a ajuns în fruntea sa, a omului uimit că a ajuns acolo, deşi nu îi place ceea ce vede în jur. Parcă a jucat permanent un rol şi trebuia să-şi justifice mereu prezenţa scenică. Nu vreau să-mi arog tonul de analist informat şi să spun că era previzibil. Nu era deloc previzibil, aşa cum un actor căruia nu îi place rolul nu este predictibil. În 1992 Emil Constantinescu nu făcea parte dintre "greii" politicii de la acea vreme. Desemnarea sa pentru postura de candidat CDR a fost surprinzătoare. Nu era nici cunoscut, nici carismatic, nu emitea acea forţă şi încredere în sine prin care politicianul născ